Adrian Maniu (1891-1968).

S-a nascut la Bucuresti, din parinti de origine ardeleAna . Se inscrie la Facultatea de Drept (1910), dar nu profeseaza dupa luarea licentei. Participa doar temporar la cenaclul lui Alexandru Macedonski.

Colaboreaza la revistele "Insula" (1911), "Simbolul" (1911), "Seara" (1913-1914), "Noua revista romana " (1914). Debuteaza ca simbolist cu volumul "Figurile de ceara" (1912). in 1921, intemeiaza revista "Gandirea", impreuna cu Gib Mihaescu si Cezar Petrescu. Volume de versuri:

"Langa pamant" (1924), "Drumul spre stele" (1930), "Cartea tarii" (1934), "Cantece de dragoste si de moarte" (1935). "Langa pamant" este o scriere in forma heliadesca, tabloul amintind de vremuri stravechi:

"Vechi aur picura-n galeata, ziua moare...
Un taur se ridica neagra in seara galbena mugind" ("Crucile fantanilor"). Acelasi Baragan anistoric este marcat de suiere de vant, de leganarea cumpenelor de vechi fantani:

"FantAna spanzura in slava burdufu-n parghia furcata.
Cu sarpele-n plisc, se lasa barza pe cerul de apus strivit" ("Tara"). "Sarpele" poarta inca simbolistica pacatului biblic:

"Lunecand de mii de ani de poveste,
Came de vis, podobita cu solzi de aur,
Jumatate femeie, jumatate balaur,
Din tot ce-a fost, si niciodata nu este".

"Targusorul", tulburat de trecerea circului, singurul eveniment important in viata urbei, aminteste de o nava ce se scufunda, abandonata:

"Din nimic, circul a crescut:
panza umflata pe sfori...

Gastele, cand defiland au trecut,
au putut sa vada tri-colori"("Saltirabancii").

Prin registrul sau liric, "Iarna" ramane bacoviana:

"De sticla - campia inghetata.
Departe un sir de pomi despuiati
scutura chiciura luminata.

... Am ramas singur, si e atata frig,
incat as putea sa-mi strig cuvintele
inghetand in aer cand te strig".



Poezia "Langa pamant" e un poem chtonic, inchinat spatiului teluric, vazut ca emanatie a puterilor unor zei subpamanteni, care, in cumpana noptii, isi extind stapanirea terestra si nazuiesc catre tariile cosmice. Prima imagine socanta este aceea a sperietorii:

"Deschide sperietoarea, spre cer, brate greoaie;
de dangate de clopot, lung baltile vuiesc,
se ghemuie subt gluga incinse siri de paie,
a scaparat, albastru, luceafar ciobanesc".



Este aici atmosfera lugubra a baladelor romantice neguroase, cu sunete grave, pline de misterul locurilor, care schimba peisajul, incarcat de mari umbre si luminat slab, "albastru", metalic, de "luceafarul ciobanesc".



In planul terestru, miscarea este greoaie, de care cu boi, "prea incarcate, vechi", si "umbrosi oameni de munte", cufundati si ei in umbrele telurice ale somnului:

"Bat drum, prea incarcate, vechi care cu trifoi,
umbrosi oameni de munte, dormind, trec spre cetate,
din zeghii lung mitoase, prin somn boldind in boi.
Subt punti de lemn curg rauri, reci zale nencetate."

Lumea se supune unui ritual al trecerii spre arhaitate, cand din tenebre ies fiintele infernale, intr-un joc diabolic de flacari pe ascunse comori:

"au tras cu pusca-n stele, sus, de la vii, pandarii;
morti, paznicii si cainii au amutit in arii;
tristi greieri la intreceri sfarsesc taraitori,
cand diavolii scot limba de flacari pe comori."

Imaginea pagAna a acestui tablou inchide in primitivitate o lume prabusita in sine, care isi refuza privirea spre stele.