Ampla constructie dramatica, alcatuita, dupa toate regulile ge­nului, dm cinci acte, adudnd in scena un mare numar de personaje care se grupeaza si se regrupeaza in cupluri sau in tabere, ostile sau prietene, drama Vlaku-Voda de Alexandru Davila reconstituie un moment tensionat din trecutul indepartat al Tarilor Romane, din perioada constituirii si consolidarii statelor feudale romanesti.

Scrisa si reprezentata pe scena in anul 1902, piesa lui alexan­dru Davila se inscrie ca o reusita a dramaturgiei istorice romanesti, venind in continuarea unor realizari valoroase precum Razvan si Vidra (1868) de B. P. Hasdeu si Despot Voda (1879) de V. Alec-sandri, cu care se inrudeste prin tema tratata (istoria nationala) si prin faptul ca este scrisa in versuri;

Actiunea se petrece, dupa cum precizeaza autorul, "pe la 1370, la Curtea de arges"; opunind pe domnul de drept al Tarii Ro­manesti, Vlaicu, mamei sale vitrege, Doamna dara. Femeie vo­luntara si abila, aceasta incearca, prin intrigi si uneltiri, sa submi­neze autoritatea domnitorului, sa impuna catolicismul unui popor ortodox prin nastere, sa aserveasca, astfel, tara intereselor regelui maghiar. Procedind cu mult tact, disimulindu-si sentimentele si ascunzindu-si intentiile, sprijinindu-se pe o mina de oameni cre­dinciosi si legind aliante cu domnii ortodocsi de la sud de Dunare, Vlaicu-voda dejoaca planurile Doamnei Oara, recistiga increde­rea boierilor munteni, alunga pe solul unguresc din tara, restituie autoritatea pamintenilor atu in Valahia qt si in Moldova.

Dar, fiind o drama, o specie, deci, a genului dramatic, toata aceasta "poveste" se realizeaza prin mijlocirea dialogului, persona­jele autoprezentindu-se si autodefinindu-se pmt spusele si prin faptele lor. Piesa de teatru traieste prin personajele sale, autorul fiind adesea ascuns in replicile zise de acestea sau in indicatiile scenice, care fac parte, si ele, din text.

In drama, ca si in tragedie sau chiar in comedie (alte specii ale genului dramatic), actiunea are un curs ascendent, atingind, la un moment dat, punctul culminant care lasa loc deznodamintului. Ac­tul al cincilea reprezinta aceasta parte a operei literare pe care o analizam si ar fi un exerdtiu interesant sa incercam sa reconstituim intreaga desfasurare a dramei Vlaku-Voda din partea sa finali

Dragomir, spatarul, cel care purta spada domnitorului si avea comanda armatei, il instiinteaza pe Voda ca solul (trimisul) ma­ghiar Kaliany s-a predat si ca adversarii voievodului "duc la rindul tor povara
Lanturilor faurite pentru noi de Doamna Clara".

aro­gant,, baronul Kaliany face uz de imunitatile sale diplomatice, dar Vlaicu-Voda transforma acest avantaj intr-un dezavantaj, trimi-tindu-l sa strabata singur tara, pina la hotare:

"Singur vei pl4ca, caci singur esti sub pavaza soliei".

Domnitorul afirma aid, inca o data, ideea independentei tarii:

"Tu la Ludovic vei merge; ii vei spune craiului
Ca n-a fost - si nu e - Voda Vlad vasalul lui."

E interesant de observat ca Alexandru Davila pune in gura lui Vlaicu vorbele pe care Eminescu i le atribuie, intr-o alta imprejurare, Jui Mircea cel Batrin, nimeni altul decit Mircea... cel tinar, la data cind se desfasoara aceasta piesa:

"De-o vrea pace, pace fie; iar de-o vrea razboi, sa-i spui...
Scena a cincea aduce fata in fata pe cele doua personaje cen­trale ale piesei - Vlaicu sj Doamna Clara, caractere puternice, du­re, aprige:

"Sintem doua inimi crunte
Noi, si-aceleasi ginduri negre ni se zugravesc pe frunte".

Urii imense, pe care Doamna Clara o da acum pe fata ("te urasc, da, te urasc!"), Vlaicu ii opune dragostea lucida de tara:

"Sfint se face orice mijloc pentru-a tarii aparare", spune el intr-un loc, si mai departe:

"Eu ma fac calau, de e vorba neamul a mi-l^s izbavi!"

Al treilea cuplu de personaje apare acum in scena, lui Vlaicu opunindu-i-se Mircea care, iertat o data de Voda pentru incerca­rea de a-l ucide, nu suporta ideea ca anca, sora domnitorului, pe care Mircea o iubeste cu disperare, va deveni, prin vointa lui Vlai-cu, sotia lui Simon Staret, craiul sirbesc. Orbit de patima, Mircea vrea sa-l omoare pe domn, dar Roman Grue, credinciosul acestuia, il salveaza cu pretul propriei sale vieti. Jertfe lui Grue ii prile­juieste lui Vlaicu-Voda un lung monolog in care aduce un cald elogiu poporului, celor multi, "singurul statornic rezem ceam avut in tara mea", pe de o parte, si pune in cumpana maretia iubirii de mosie, de tara, de neam cu dragostea omeneasca a lui Mircea pen­tru anca. Din declamatia lui patetica rezulta un patriotism veri­tabil, compasiune pentru durerile tarii, lupta necurmata "pentru lege", "pentru nume", glorificarea celor multi si nestiuti care au aparat, cu pretul vietii, aceste valori eterne (credinta, renumele), "mucenicii nostri, muritori intru credinta", "ucenicii biruintei a-minate-atitea ori".


Iertindu-4, inca o data, pe Mircea si facindu-si-l om de incre­dere, in locul lui Grue, domnitorul dezvaluie inca o calitate - mari­nimia, capacitatea de a ierta - care il ridica cu o treapta mai sus in ochii poporului, in fata caruia reafirma, cu tarie, crezul intregii sale politici: respectul traditiei, credinta crestina ortodoxa, legatura dintre domn sipopor:

"Drag norodul meu!
Tine datina strabun si credinta-n Dumnezeu!
E nemernic cine-o uita! Datina e le­gatura
Sfinta dintre domn si tine..."

.

S-ar putea ca patetismul, retorismul, discursivitatea unor astfel de lungi tirade, imperfectiunile versului, naivitatea unor rezolvari dramatice sa nu mai fie pe gustul cititorului tinar de astazi. Dar, "oricum ar fi, Vlaicu-Voda ramine realizarea cea mai fericita a for­mulei de teatru istoric si national, pentru care doua generatii si-au impreunat sfortarile" (al. Cioranescu).