Proza lui al. Ivasiuc (1933-1977) apartine eseului romanesc, scriitorul folosind tehnica variatiei", uniformizarea. Al  doilea roman, "Interval" (1968) are un stil        este "reducerea monologului interior, mai ales in "Vestibul" (1967), in care doctorul Ilea se indragosteste de o femeie cu treizeci de ani mai tanara decat el. Pentru Ivasiuc civilizatia, in sensul ei peiorativ metalic, abscons, Ilie Chendris savarsind un act  reprobabil fata de prietena sa, Olga, exclusa din UTM pentru vini imaginare. in "Cunoastere de noapte" (1969), Ion Marina afla ca are o boala fantasmele mintii. Mihai are o fire hieratica, imaginandu-se rastignit ca un mucenic.

Dar nu se preoteste, iar oamenii ii prevad o meserie de notar. Destinul sau este insa imprevizibil, pentru ca el nu se face nici notar, iar lecturile i se curma brusc. O spaima mai mare decat aceea de moarte o traieste in fata irepetabilitatii istoriei, pentru ca nimic nu se desfasura firesc, nu se repeta "ca suirea si scoborarea turmelor de la munte".

aceasta lipsa de circularitate a istoriei il obsedeaza si, in momente de contemplare fara raspunsuri a sabiei si a cizmelor bunicului intors de la lupta si sinucis din lipsa de ideal, in minte i se naste ideea innodarii firelor intrerupte ale neamului sau. Momentul hotarator survine in timpul unei vanatori la care participa nobili adevarati, veniti cu ogari si slujitori imbracati ei insisi in haine bogate, parand, prin tinuta si aroganta, "mai mandri si mai falnici decat nobilii valahi".

alaiul seniorial eclatant contrasteaza cu asezarea modesta, cu casele de lemn pitice, tupilate dupa garduri, si cu oamenii simpli, "speriati si impresionati", care, dupa drepturile vechi feudale, "inscrise in hrisoave purtand pecetea regilor angevini, micii nobili valahi, ar fi trebuit sa alunge de pe locurile lor pe seniorii vanatori".

Singurul care se avanta inaintea lor este tanarul Mihai, "inalt si slab, cu hainele largi, mai mult ca oricand o funie cu un nod la capat".

inainta ezitant, "ca un somnambul, aproape cu o absenta indrazneala", fiind luat in ras de cavalerii mirati de indrazneala lui si numit "nebunul din aprilie" de unul dintre ei. Mihai de Giulesti il fixeaza pentru totdeauna intr-o fereastra a mintii, dar atentia lui tinteste acum mai sus, la doamna care domina intregul grup, adresandu-i-se intr-o perfecta limba latina si, in absenta oricarei dorinte oficiale, marturiseste ca nu a venit in numele satului de oameni liberi:

"- Eu n-am venit in numele lor. Am venit doar sa va vad".

Clipa marcheaza definitiv destinul tanarului, care sesizeaza diferenta irecuperabila dintre cele doua lumi:
"- atunci priveste-ma, uita-te la mine.

Cu o indemanatica miscare a fraului facu sa se roteasca roibul cu stea alba in frunte, pe care calarea, asa ca tanarul sa o. poata vedea si din alt unghi, apoi ridica in sold mana dreapta si deveni dulce si femeieste triumfatoare. Mihai de Giulesti o privi neclintit, ca si cum ar fi fost firesc sa i se arate astfel o doamna atat de mare."



Din acest moment, destinul personajului, in loc sa fie determinat in sens mioritic, de schimbarea anotimpurilor si "suirea si scoborarea turmelor", ia singura cale prin care putea fi atacata ordinea nedreapta a lumii. Mihai se converteste la religia dominicAna , dedicandu-se vietii monahale, care, prin regulile ei de fier, ii aminteste tot de "ritmul sigur al miscarii turmelor si al schimbarii anotimpurilor", semn ca, dincolo de oameni si de evenimente, exista un cerc al istoriei in care el aspira sa se inscrie.


In alta bucla a timpului, Mihai de GiuJesti se apropie de implinirea visului sau.

Este acum aproape de locurile natale, castelan de Hust, comite de Doboca si cancelar al coroanei, infiltrat in puterile secrete ale imperiului, avand misiunea, in zonele de granita, de a pacifica si de a asimila etniile diferite, intr-o mareata politica de dominatie a principelui sau.


Ca si personajele din romanele lui Ivasiuc, si Mihai de Giulesti face un compromis cu puterea, care nu-i da decat satisfactia unei razbunari tarzii a umilintei de odinioara, pe care o incadreaza in planuri politice mai largi, pacea in regatul care aspira la eternitate.


In acest cadru epic principal, simbolurile gotice si baroce ale naratiunii abunda. Eugen Simion recunostea in nuvela tipul castelanului: "Castelanul are sentimentul esecului, lucrurile ii par trecatoare si inutile, convingerea lui este ca in viata n-a cautat ceea ce trebuia. Teama, care apare in urma uciderii [.. ] trezeste, in sufletul mort al lui Mihai de Giulesti, placerea de a trai. infrangerea fricii ii da din nou sentimentul fortei, si lucrurile din jur nu-i mai par pieritoare si fara importanta."

Ca elemente simbolice apar licornul sau unicornul, un animal fantastic de istorie secreta, cercul, simbol al perfectiunii lumii si al eternitatii, rombul, care explica contradictiile intre principiile masculin-feminin, cer-pamant. Descrierea castelului aduce aminte de romanele neguroase ale lui Horace Walpole:

"Castelul de la Hust avea ziduri groase, coridoare umbroase si intortocheate, bolti si temnite".


in unele camere insa se afla covoare orientale si "tapiserii, vesele si colorate".

Pe un perete se poate vede un tablou mitologic: un vanator care comitea un sacrilegiu si isi "infigea sulita in licorn in vreme ce insotitorii sai ridicau cornurile de vanatoare anuntand in vazduh ca a fost rapusa fiara."

atmosfera este de mister, de lume aflata in pragul apocalipsei, in care se duc la indeplinire ultimele conspiratii. Castelanul se plimba cu o lumanare intr-un sfesnic de argint si observa curentii de aer formati in coridoarele sumbre. Atmosfera, de noapte valpurgica, adauga motivul oglinzii (insistent folosit si in romanul "Pasarile"), in care viata devine vis:

"am trait mult, cincizeci de ani", in vreme ce ideea ca cercul se inchide ii domina mintea, convins fiind ca a venit clipa marii razbunari.

Momentul care prilejuieste tratarea istoriei ca un act vindicativ personal este o alta vanatoare, organizata pentru baronii locali pentru a-i apropia de principe si pentru a grabi pacificarea spatiilor de margine ale imperiului. Castelanul, in discutia cu secretarul sau, Henri, e constient de calitatea umana inferioara a localnicilor, "cu distractia lor grosolAna " si rasetele lor vulgare, pe care le-a mai suportat o data in viata. Totodata marturiseste ca si el este de pe aceste locuri, in care, in fine, se intoarce, intr-o rotatie completa a cercului vietii: "- Da, acesta e adevarul, am pornit de aici, acum parca se inchide un ciclu. Se incheie cercul, nu-mi mai ramane mare lucru de facut".

Dupa o petrecere la castel, in care invitati de onoare sunt contele Bethlen si tanara si frumoasa lui sotie, care, desi apartineau neamului alungat de la putere, accepta astfel o conciliere cu noul principe, actiunea nuvelei se incheie simetric. Crima de la vanatoare este pusa la cale cu minutie de Mihai de Giulesti si de secretarul sau si reuseste impecabil, parand, fara nici un dubiu, un accident tragic, in fata caruia toti sunt inmarmuriti:

"S-au asezat in cerc, tacuti, cu fetele posomorate si inchise, la o distanta respectuoasa..."

. Personajul-reflector, care vizualizeaza intreaga scena, este cancelarul principatului, care isi joaca imperturbabil scenariul pana la capat:

"Ursul, strapuns de sageata, rasturnat langa «femeie, cu blAna zburlita, un exemplar urias care ar fi facut cinste oricarui vanator, un adevarat trofeu."

Imaginea femeii cu vesmantul sfasiat exprima tineretea alungata, dar focalizarea bestiala a personajelor se petrece doar in mintea cancelarului:

"Numai el vedea ramasitele albe ale pielii, ii simtea catifelarea pierduta. [...] Din rAna larg deschisa a gatului subtire si nobil se mai prelingea o suvita de sange, incet..."

. Ochii, oglinda a adancurilor firii, punte de legatura cu celalalt taram, sunt "sticlosi ca doua margele vechi de sticla".

Un barbat urias, contele de Bethlen, se afla alaturi, cu fata infipta in pamant si in frunze uscate, avand o baltoaca mare de sange in jurul capului. Metamorfoza petrecuta in mintea castelanului tine de fantasmele indepartate ale Evului Mediu:

"fata vesela si nobila a tinerei contese" este inlocuita de un chip de nevastuica, iar imaginea barbatului este aceea a "unui bivol intunecat", transformarea fiintelor umane in imagini ale bestiarului tinand, fara indoiala, de conceptiile moderne despre arta, dar si de preluarea unor simboluri arhetipale ale asemanarii omului cu animale semnificative.

Iesirea in afara a constiintei descriptoare se deduce si prin faptul ca vedea totul ca pe "o scena, rotunda si rupta de rest", chiar si chipurile insotitorilor ,pe care domnea acum neincrederea si banuiala. Scena inchipuita a propriei sale morti, asemanatoare cu a mortii imaginate (ursul este atras de larma, in timp ce mana castelanului se indreapta asupra victimelor), ii trezeste toate simturile, le face sa traiasca cu maxima vitalitate:

"Era o nespusa placere in gustul sarat al fricii pe care-l simtea din nou pe limba, era din nou el, cel ce nu se numea pe sine, impotriva tuturor celorlalti, constient ca este el pana in ultimul madular."

acest fapt ii da pofta de viata si imbold pentru actiune, sperand ca idealurile sale uitate se pot implini in cele din urma.

Ca tehnica narativa, al. Ivasiuc foloseste si constructia in abis (mise en abime), identificabila pe doua planuri; unul mai larg, ca proiectie in spatiul istoric a unei intrigi cu rezonante actuale, prezentand mari asemanari cu romanul lui Umberto Eco, "Numele trandafirului"; in al doilea plan, printr-o reflexie interioara a textului, in care anumite sensuri sunt concentrate in mici secvente inserate in naratiune, continand elementele semnificative in desfasurarea actiunii, anticipand-o sau rezumand-o simbolic. Cele doua vanatori, asezate simetric in text, se reflecta una in cealalta printr-un punct de conexiune, tabloul din sala cea mare a castelui, "cu o scena de vanatoare mitologica in care un calaret svelt isi infigea sulita in licorn, in vreme ce insotitorii sai ridicau cornurile de vanatoare anuntand in vazduh ca a fost rapusa fiara".

Castelanul mediteaza adesea in fata tabloului si umbra personajului se profileaza asupra tapiseriei cu scena cinegetica si in seara ospatului dinaintea vanatorii din zori, aceasta scena de mise en abime focalizand numeroase linii interioare ale spatiului narativ.