Spirit incomod, razvratit perpetuu, contemporan, in tinerete, cu Eminescu, umbrit, fatalmente, ca valoare si audienta de public, de sfarsitul prematur al acestuia si de gloria postuma a lui, mereu in crestere, Alexandru Macedonski ramane, pana astazi, un poet cu o posteritate deschisa, cu un loc nefixat inca pe deplin si cu certitudine pe scara valorilor literaturii romane, oferind oricand, in ciuda numeroaselor si competentelor studii dedicate, surprize in receptarea critica. Asumandu-si pana la capat, in viata si in opera, destinul de geniu neinteles, chiar, in spiritul romantismului neguros, de poet blestemat, cu trairi extreme, de agonie si extaz, de prabusire si de elevatie, generatoare de mari tensiuni lirice si de gesturi memorabile, Macedonski este asezat de multe ori langa Eminescu, drept unul dintre cei mai mari poeti ai perioadei de sfarsit si de inceput de secol, traversandu-i toate influentele si experientele literare. Scriitor cu o formatie literara solida, cu tendinte teoretice de scoafa literara, de mentor spiritual in cenaclul si la revista "Literatorul", Macedonski recepteaza navalnic ecourile unei literaturi universale in plina formare, fiind, fapt paradoxal, aproape simultan, clasic, romantic, baroc, simbolist, parnasian. Adrian Marino, in eruditul studiu "Opera lui Alexandru Macedonski" (Editura pentru Literatura, 1967, p. 426), incerca sa dezlege aceasta enigma:

"inca o data spus, poetul sfideaza orice clasificare riguroasa, ironizeaza postum orice dogmatism ideologic. Privit din perspectiva clasica, romantismul lui Macedonski este baroc. Din directie romantica, barochismul poetului devine clasic. Privit din perspectiva baroca, poetul este, in acelasi timp, romantic si clasic."



Ca o constanta a intregii sale creatii, de la volumul debutului, "Prima verba" (1872), continuand cu "Poesii" (1882), "Excelsior" (1895), pana la "Flori sacre" (1912), "Thalassa" (1915) si "Poema rondelurilor" (1927), Macedonski a ramas in esenta un poet romantic, un romantic mult intarziat, tratand insa marile teme ale romantismului cu mijloacele si recuzita curentelor literare moderne, simbolismul, parnasianismul, chiar instrumentalismul, devenind, de multe ori, in "arta versului" (1890) si "Poezia viitorului" (1892) de pilda, si teoretician entuziast al acestora. "Noaptea de decemvrie", ca si celelalte "Nopti", risipite, incepand cu "Prima verba", prin mai toate volumele de poezii, se inscriu intr-o tipologie si o tematica romantica, celebre fiind "Noptile" lui Young si ale lui alfred de Musset, pe care fara indoiala Macedonski le-a cunoscut, mai mult, le-a admirat, spunand despre sine, la persoAna a treia:

"Ca Young si Musset, a scris Nopti remarcabile."

("Literatorul", 8, 1893). Nocturnul, sediu al visului ilimitat, spatiu al cunoasterii, al vastelor perspective cosmice, al marilor viziuni romantice, este de altfel o tema care strabate intregul veac al nouasprezecelea, aflat, indubitabil, in poezie, sub semnul romantismului.

Pe de alta parte, ca toti poetii simbolisti, dar in avangarda lor, Macedonski include in poezie si temele simboliste, evaziunea dintr-un mediu ostil, nevrozele, orasul provincial, dar mai ales temele sociale, conditia poetului damnat, contemporan cu "tampita burghezime", lipsita de ideal, prea mult preocupata de interese minore, exclusiv materiale. in pagini virulente, de satira acida, satira fiind specie totusi clasica, Macedonski infiereaza platitudinea odiosului "burta-verde", inamic al Poeziei si al idealurilor inalte, un Pocitan-ben-Pehlivan care traieste la _; nivelul simturilor primare si al arivismelor marunte, caracterizat prin "stupiditate", aversiune fata de tot ce inseamna "originalitate si entuziasm", dispret pentru "tot-ce e mai sublim in lume: visul."

                  In acesti parametri ideatici, la care se adauga o instrumentatie cu elemente artistice preluate din simbolism si din parnasianism, poemul "Noaptea de decemvrie" reprezinta, in modul cel mai fidel, conceptiile estetice ale lui Macedonski, de fapt personalitatea lui vulcanica, tensionata intre real si ideal, proiectia sa in absolut, ipostazierea in emirul din Bagdad, care infrunta pustia pentru a-si implini chemarea cea mai inalta a vietii. Macedonski construieste un poem de o muzicalitate perfecta, un vartej de sonuri sublime, o vibratie inalta ("Si-n alba odaie alearga vibrarea"), care il smulge pe poet dintr-un spatiu inchis si ostil si-l poarta pe aripile inalte ale visarii si ale sublimului. inceputul poemului este pur romantic, in sens eminescian: poetul este un sarman Dionis in camaruta stramta a vietii, infrant, "trasnit sta de soarta,
Cu nici o schinteie in ochiu adormit...
Iar geniu-i mare e-aproape un mit..."

. Lumea insasi in care se inscrie viata cotidiana este aspra, redata prin simboluri ale dezolarii si ale pustietatii: "Pustie si alba e-ntfnsa campie...
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit...
Salbatica fiara, rastristea-l sfasie
Si luna-l priveste cu ochi otelit..."

. E o lume aproape suprarealista, ilustrata in culori impersonale, albul, cenusiul, reflexele reci ale otelului. PAna si viscolul este albastru, luna este de otel, rece, ostila, mult diferita de luna diafAna , "atotstiutoarea", geniala, a romanticilor. Soituri haotice, terifiante, expresie simbolica a vacarmului social, vin din aceasta vecinatate amenintatoare:

"in zare, lupi groaznici s-aud, ragusit,
Cum latra, cum urla, cum urca, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vant-nabusit...
Iar crivatul tipa..."

.

Poetul, omul de geniu, este strivit de acest spatiu ostil, de inchisoarea proprie a odaii neprimitoare, pustii, laitmotiv ce revine obsedant:

"Pustie si alba e camera moarta..."

; "E moarta odaia, si mort e poetul..."

.

Este o moarte hipnotica, sub semnul focului mocnit, "scrumit" in vatra, o dezbracare de huma ce presupune renasterea in lumea visului, sub o noua identitate, ideala: emirul din Bagdad, cel plin de comori si de bogatie, rapit insa, ca si poetul, de himera absolutului, chemat catre zari neatinse. Imersiunea in spatiul oniric estompeaza treptat ecourile lumii reale, sunetele ei dizarmonice, ca o scufundare intr-un univers armonic, parca pe ritmuri de muzica wagneriAna , cum s-a mai spus, printr-o succesiune de spatii fluide, transgresive: odaia devine campie, apoi intinsul desert al arabiei, pe ale carei zari se proiecteaza fantomatic iluzoria Meka.

Emirul este un alter-ego al poetului, e stapan peste Bagdad, insa numai o ipostaza tranzitorie, instabila si insuficienta. Frumusetea eterna a cetatii Bagdadului si bogatia imensa a emirului sunt descrise in autentica paleta parnasiAna , in culori pline, fundamentale, prin aglomerari de pietre pretioase si de metale rare:

"Si el e emirul, si are-n tezaur
Movile inalte de-argint si de aur,
Si jaruri de pietre cu flacari de sori;
Hangiare-n tot locul, oteluri cumplite".

Peisajul insusi se exprima sub semnul metaforei aurului solar si al argintului de ape:

"Deasupra-i e aur, si aur e-n zare"; "Bagdadul! cer galben si roz ce palpita,
Rai de-aripi de vise, si rai de gradini,
argint de izvoare si zare-aurita -
Bagdadul, poiAna de roze si crini..."

. Simbolul Bagdadului, spre care se indreapta gandul poetului, evoca locul unde poezia nu s-a stins inca. unde muza isi poate redobandi puterile pierdute. O asemenea splendoare de Eden oriental, taramul celor o mie si una de nopti, precum si frumusetea aproape divina a emirului ("Si el e emirul, si toate le are...
E tanar, e farmec, e trasnet, e zeu") nu sunt totusi suficiente, ca si in basmul romanesc, pentru cel impatimit de absolut.
Poetul-emir se angajeaza pe drumul nemilos al cuceririi Idealului, al Visului, singurele capabile sa-l duca in the promised land, sa-i redea fericirea deplina. Macedonski insusi vorbise, de altfel, de "visul meu poetic, vis de fericire", care trebuie sa fie transpus in planul real, nu virtual, indeplinit, caci, neintamplat la timp, asupra lui se abate, devastator, un cortegiu de nenorociri:

"Sa visam acum fericiri,
Caci pe urma vor veni necazuri", idee exprimata asemanator, in "La vida es sueflo", de Calderon de la Barca. Spatiul se deschide treptat in fata poetului, devenind, in focul inspiratiei, prin interventia lui de stapan absolut al campului imaginar, fluid, ilimitat: odaia se preface in campie, campia in desert. Gradarea deschiderii si a inchiderii din final a spatiului, simetria inceputului si sfarsitului poemului marcheaza limitele cognitive ale fiintei umane, silite, in cele din urma, sa esueze, sa nu ajunga in tara promisa, sa-si pecetluiasca nefericirea, ramanand captiv al aceleiasi lumi fara orizont sau i mistuindu-se pana la capat in flacarile propriului ideal. Pentru ca zarile, numai zarile sunt de | castigat, nu lumea ordinara. Bagdadul, paradis terestru, apartine totusi lumii comune, efemere, in ciuda fastului si a splendorilor materiei. Meka, in schimb, mentinuta tot timpul, in poem, la nivel de iluzie, de himera, este cetatea cea sfanta a profetului, ideala, sediu al absolutului si al eternului, e the paradise lost, loc al fericirii depline si al adevarului ultim. Absorbtia in lumea ideatica, in absolut, este irepresibila, totala, implinindu-se pe cale magica, la fel ca in "a descent into the Maelstrdm" al lui Edgar allan Poe:

"Spre Meka-l rapeste credinta-vointa,
Cetatea preasfanta il cheama in ea,
ii cere simtirea, ii cere fiinta,
ii vrea frumusetea - tot sufletu-i vrea -
Din talpi pana -n crestet ii cere fiinta."

De altfel, de aici, intregul poem devine j un flux sonor, o vibratie inalta de unde cu o singura directie, care il transporta pe emir pe aripile visului si ale himerei. Nicaieri, probabil, in poezia lumii nu se intalneste o mai fascinanta poema a pustiei si a himerei, cu o recuzita de culori si de sunete perfect orchestrate, cu o desavarsita demonstratie de stapanire a tehnicii parnasiene si simboliste de realizare a sugestiei si a culorilor, un asalt total, sinestezic, asupra tuturor simturilor. Oricare dintre secventele inalt melodice, mereu reluate, amplificate, ale strabaterii desertului probeaza aceasta afirmatie:

"Spre Meka se duce cu gandul mereu"; "Dar Meka e-n zarea de flacari - departe -
De ea o pustie imensa-l desparte...
Pustia e-o mare aprinsa de soare,
Nici cantec de paseri, nici pomi, nici izvoare..."

; "Si tot fara margini pustia se-ntinde..."

, "Si tot nu s-arata naluca sublima", "Si tot nu s-arata cetatea de vise..."

.

Goana dupa cetatea sfanta, similara cu a celor ce altadata ajunsesera in Newfoundland in cautarea elixirului tineretii vesnice ori traversasera muntii americani pentru a gasi misteriosul Eldorado, identica, in plan literar, cu urmarirea, pana in panzele albe, a balenei uriase, in "Moby Dick", de Melville, sau a mistretului cu colti de argint din bine cunoscutul poem al lui Stefan augustin Doinas, devine, in cele din urma, autodevorare, extinctie in jarul pustiei. Toti cei ce traverseaza pustia cad rapusi, unul cate unul, de un destin nemilos:

"Pierduti sunt toti robii, cu cai, cu camile...
Sub aeru-n flacari, zac rosii movile."

Cele doua deserturi, campia din lumea reala si pustia din vis, ambele simboluri existentiale,, sunt pustietatile ambiante ale destinelor umane: intr-o lume aspra, uitata, exclusa din sfera divinului si a idealului, omul se naste si moare singur. Primii mor insotitorii emirului, oamenii simpli, pentru care lumea e golita de orice inteles, presupusi inocenti, nepervertiti de viclenie si de relele lumii, ca drumetul celalalt, "pocit, schiop si searbad" (Pocitan-ben-Pehlivan din parabola in proza, scrisa anterior, "Meka si Meka"), care alege calea ocolita, mai usoara:

"O tanara umbra, de soare-l fereste,
auzu-i se umple de-un vesel tumult."

Dupa de a fost izgonit din Paradis, omul, cu putine exceptii, aici emirul ("Dar visu-i nu este vis omenesc"), s-a degradat, pentru supravietuire mai comoda adoptand modele neverosimile. Pehlivanul, zugravit intr-o estetica a uratului demna de Tudor arghezi, este unul dintre ele, reprezentand latura negativa, infernala a omului, poate chiar a emirului (chipul lui este vazut prin oglindire in apa fantanii). Ar putea fi un demon inferior, nutrit din pornirile josnice ale fiintei, aducatorul tuturor relelor, stapanul sufletelor mercantile, mediocrizatoare, nestapanite de entuziasm, moarte de la inceput.

Prin contrast, emirul se despovareaza de lumea materiala, de patimile ei, isi paraseste cetatea prea bogata, dar sterila in fapt. Nazuieste ardent sa devina stapanul "lumii de dincolo de zare", mereu misterioase, mereu noi, eliminand uratul ca pe o stare de precaritate a fiintei, contemplandu-l cu detasarea unui pictor cubist fata de antiopera sa.

"Meka cereasca", "Meka cea mare" spre care se indreapta emirul este imateriala, magica, similara oraselor zburatoare din mitologiile popoarelor arabe, ce apareau brusc in fata ratacitului prin pustie. Macedonski surprinde magistral momentul tangentei idealului, dar mai ales translatia inexorabila de Fata MorgAna a acestuia, tot mai departe, in adancul zarilor fierbinti:

"E Meka! E Meka! s-alearga spre ea.

Spre albele ziduri, alearga - alearga,
Si albele ziduri, lucesc-stralucesc,
Dar Meka incepe si dansa sa mearga
Cu pasuri, ce-n fundul de zari o , rapesc,
Si albele ziduri lucesc - stralucesc!".


Tot ce ramane este magia, factor de conditionare, de supravietuire a umanului, a binelui:


"Ramane naluca in zarea pustiei,
Regina trufasa, regina magiei,
Frumoasa lui Meka - tot visul tintit."

in desertul arid supravietuiesc numai personajele imunde, traind la limita dintre regnul vegetal si cel mineral.

Este de mirare ca drumetul pocit ajunge la punctul final, ca reuseste sa ajunga la tinta, totusi o Meka terestra, nu ideala, dar qui prodest, pentru ca nu el este cel asteptat, este doar o imagine grotesca a originalului. Probele initiatice la care e supus emirul, la fel ca Ghilgames plecat in cautarea nemuririi, duc, pana la urma, la moarte: iluziile
raman doar iluzii, demonii strabat mintea poetului-emir, tamplele ii bat, culoarea predominanta este aceea a flacarilor infernale, rosie. Drumetul pocit rezista, poate, pentru ca el constituie o intrupare nereusita a unuia dintre demonii rai, spiritele malefice, opuse umanului, batjocorindu-l prin degradare, un fel de palma data divinului, absent din imaginea aceasta imunda, demna de tablourile lui Bosch.

In finalul poemului, prin simetrie perfecta cu inceputul, ca o consecinta a infrangerii spiritului uman, imaginea triviala a odaii se intoarce, ca factor egalizator al destinului: odaia semnifica existenta linistita, nerulburata decat de vise incerte, de absenta incercarii, locul unde vin in viata si se sting fiintele umane. Frigul reapare la randu-i, la fel ca mai inainte caldura, ca mijloc de eliminare a umanului fragil, materializandu-se intr-un factor aducator de moarte: "Si frigul se face un brici de otel...
Dar luna cea rece, s-acea dusmanie
De lupi care urla - s-acea saracie
Ce-aluneca zilnic spre ultima treapta
Sunt toate pustia din calea cea dreapta,
S-acea izolare, s-acea dezolare,
Sunt Meka cereasca, sunt Meka cea mare...
Murit-a emirul sub jarul pustiei."

. Pustiul populat, paradoxal, de oameni este cauza mortii poetului: in ultima instanta, lupii ce "urla" sunt animale feroce, hotarand destine, cu ochii sclipind sangerosi, a caror singura misiune este eludarea viului, eschatologia individuala.
Desi nereusita, incercarea eului de a se elibera de catusele unei lumi in care cel mult se poate muri in bogatie stabileste coordonatele pentru un alt tip de traire, incercand sa creeze un precedent, si acest fapt este de ajuns. Nereusita actiunii de transcendere a portilor apare ca un fenomen limitator, fiindca poetul a ramas in acelasi loc, a murit de fapt. O lume ce nu admite fericirea ca stare perpetua, eludand insasi ideea ca totul e posibil, nu poate fi suportata. Nu are nici viitor.
"Noaptea de decemvrie" este, ca imagistica, aproape in intregime parnasiAna : predomina culorile vii, aprinse, rosul, galbenul, albastrul, otelul, pietrele si metalele pretioase, margelele de sticla banale parasite de emirul plecat in cautarea absolutului.

Prin acustica, prin laitmotive, prin asonante, prin repetitii si enumeratii in cadente desavarsite, intr-o orchestratie de opera wagneriAna , se poate spune cu indreptatire ca apartine simbolismului.

Prin intensitatea trairilor si prin profunzimea viziunilor, prin tensiunea dintre real si ireal, prin teme ca fortuna Iabilis si viata ca vis, ₍ prin fascinatia mistuitoare a iluziei si a absolutului, poate fi socotit si un poem baroc. in intregul ei, ! in armonia desavarsita a ideilor si a mijloacelor de expresie, "Noaptea de decemvrie" este o opera clasica, o capodopera, sinteza a unei forte creatoare incontestabile.
Teme si arii ideatice in care se poate incadra comentariul
. Simbolismul - teme generale. Simbolismul romanesc si cel macedonskian.
,                  . Motivul "Noptilor", ilustrat de poetul romantic francez alfred de Musset ("La nuit d aout" si "La nuit d octobre") sau de Young. Macedonski despre sine:

"Ca Young si Musset, a scris Nopfi remarcabile" ("Literatorul", 8, 1893).
                   . Temele altor "Nopti" de Alexandru Macedonski; dedicatia din Samuel Garth (1661-1719) la
"Noaptea de noiembrie": "To die is landing on some silent shore
Where billows never beat, nor tempests roar".


. Comentariul afirmatiei Jui Adrian Marino, din "Opera lui Alexandru Macedonski", Editura pentru Literatura, 1967, dupa care:

"inca o data spus, poetul sfideaza orice clasificare riguroasa, ironizeaza postum orice dogmatism ideologic. Privit din perspectiva clasica, romantismul Iui Macedonski este baroc. Din perspectiva romantica, barochismul poetului devine clasic. Privit din perspectiva baroca, poetul este, in acelasi timp, romantic si clasic".


.   Cunoasterea notiunilor de baroc, clasicism, romantism, simbolism, parnasianism, instrumentalism.
. Denumirea poeziei lui Macedonski, chiar de catre autor, "poezie a viitorului".

.  Poezia se intemeiaza pe o scriere anterioara, cu titlul de "Meka si Meka", publicata in 1890.

Este un poem in proza, aparut si in limba franceza, in "La Revue Internationale" (15 ianuarie 1893), sub titlul de "Les deux Mecque".

Gustul pentru spatiul oriental se intalneste la Macedonskr s/i in "Excelsior" sau in "Poema rondelurilor".

Povestea din "Meka si Meka" este simpla: unui tanar scriitor inspiratia ii dicteaza povestea lui ali-ben-Mahomet-ben Hassan, caruia tatal ii lasa cu limba de moarte preceptul de a nu se abate de la calea cea dreapta. El va pleca deci spre Meka cereasca, insotit de servitori si de camile, tocmai pe aceasta cale, cea dreapta, dar nu va ajunge niciodata:

"Meka, Meka, cetatea cea sfanta tot nu se zarea".

aproape de moarte, el il va vedea pe Pocitan-ben-Pehlivan, drumetul pocit, care plecase o data cu el la drum, trecand de poarta Mekai pamantesti, in timp ce ei pornise sa cucereasca "Meka cereasca".

Drumul spre Meka cereasca reprezinta credinta omului superior in Ideal, in absolut, incercarea de a transcende legile stramte ale universului uman. Pocitan-ben-Pehlivan, construit prin antiteza, reprezinta omul comun, nepreocupat decat de idealuri materiale, o fiinta malefica, prin lipsa de orizont, prin limitarea in care se complace, supus, la randul lui, pieirii. Vina lui este ca nu incearca sa ajunga in Meka cereasca, ci se complace intr-o incercare de a dobandi ceea ce este pamantesc, devenind ridicol prin aceasta. Moartea emirului este romantica si tragica in acelasi timp, el ramanand suspendat la limita dintre cele doua taramuri, ireal si real.            "
.  Bagdadul ofera o imagine vizuala de oras linistit, construit in stil clasic, cu temple-minarete, cu "havuze", cu "voci limpezi", cristaline. Rozul, culoarea rozelor ce domina peisajul gradinilor, este cromatica linistii aparente, a luxuriantei, a starii generatoare de poezie. Rozele sunt simboluri ale lumii occidentale, implantate insa, in viziune simbolista, in spatii exotice, orientale. Simbolul rozei este cel al "rotii istorice", care se roteste pe spirale ale timpului. Apare si in scrierile medievale franceze, in "Le Roman de la Rose" (Guillaume de Lorris, Jean de Meung). Roza este un simbol al perfectiunii, pentru ca roata-roza tasneste din apele primordiale, generand forma ca manifestare a Logosului.

Prin urmare, cetatea Bagdadului include perfectiunea formala a lucrurilor trecatoare, bune numai pentru a incanta spiritul. in "Dictionarul de simboluri" al lui Jean Chevalier si alain Gheerbrant, rozei i se pot asocia mai multe semnificatii. Dupa F. Portal, culoarea roz are o semnificatie de regenerare:

"Trandafirul si culoarea trandafirie, afirma el, erau simbolurile primei trepte a regenerarii si initierii in mistere [...]. Magarul lui apuleius isi recapata infatisarea de om dupa ce mananca o cununa de trandafiri roz, pe care i-i da marele preot al lui Isis. Tufa de trandafini, adauga acest autor, este imaginea celui renascut, dupa cum roua este simbolul regenerarii."

"Rosa candida" din "Divina Comedie" a lui Dame alighieri reprezinta simbolul trandafirului mistic din litaniile crestine. Tonalitatile poeziei, in acest decor clasic perfect, solar, sunt, de aceea, stinse, fragile, nedepasind anumite limite sonore. in aceasta lume diafAna , curgerea apelor din havuzuri ofera componenta auditiva a tabloului, sugerand un timp ce curge domol, o temporalitate ce predispune la visare, creand o eternitate aparenta, de implinire ce ar frAna elanul spre absolut, spre lumea ideala.
.  Culorile predominante sunt albastrul, galbenul, rozul. Albastrul semnifica impersonalul otelului, extrema concentrare a mortii:

"Ramas din toti singur, sub cer de otel", "Prin aeru-n flacari, sub cer de otel", inchiderea spatiului intr-un tarm al mortii. Galbenul poate fi culoarea deznadejdii si a bogatiei, ce nu confera insa imortalitate. Bagdadul este numit "poiAna de roze si crini".

aceasta alternanta a florilor, ce reprezinta efemeritatea, este caracteristica cetatii terestre, supusa si ea eroziunii timpului. Rozul ar mai semnifica apusul, crepusculul. Imagini auditive de tipul "Havuzele canta... voci limpezi soptesc" sugereaza trecerea usoara a timpului pentru locuitorii cetatii pamantesti. Imaginile vizuale redau imaginea unui oras musulman, cu minarete, turnuri si strazi acoperite de praf. "Noaptea de decemvrie" apare la 27 decembrie 1901 si face parte din ciclul "Flori sacre".

Schema versurilor este amfibraho-dactilica si rima este ababb.

.  Simbolismul romanesc. Opera lui Alexandru Macedonski: principalele volume literare: "Prima verba" (1872), "Poesii" (1882), "Excelsior" (1895), "Flori sacre" (1912), "Thalassa" (1915), "Poema rondelurilor" (1927); estetica poeziei lui Alexandru Macedonski, cu referire la cele doua mari directii, preferinta pentru simbol, a lui Mallarme, si preferinta pentru muzica, a lui Verlaine. Estetica Iui Macedonski este o sinteza Mallarme - Rene Ghil. Instrumentalismul lui Rene Ghil presupune o mare atentie acordata sonoritatii versurilor. Un exemplu de poezie instrumentalista macedonskiAna este "in arcane de padure": "in arcane de padure, vijelie ce-nspaimanta,
Trasnet rosu ce-nfasoara si surpare de potop,
Pentru ce e armonie o manie fara scop,
Dar privighetoarea canta, dar privighetoarea canta".

Logica poeziei este "nelogica intr-un mod sublim" mai afirma poetul.

. Temele poeziei lui Macedonski: evaziunea dintr-un mediu ostil, nevrozele, orasul provincial, dar mai ales cele sociale, conditia poetului damnat, contemporan cu "tampita burghezime", lipsa de ideal, preqcuparea pentru interese minore, in special materiale. Macedonski infiereaza platitudinea fiorosului "burta-verde", inamic al Poeziei si al idealurilor inalte, un Pocitan-ben-Pehlivan care ,traieste la nivelul simturilor primare si al arivismelor marunte, caracterizat prin stupiditate, prin dispret fata de tot ce inseamna "originalitate si entuziasm", pentru "tot ce e mai sublim in lume: visul".


. "Noaptea de decemvrie" apare in 1901. Sursa de inspiratie fusese prelucrata sub forma unui poem in proza, cu unsprezece ani inainte: in ianuarie 1890, Macedonski publicase in ziarul "Romanul" "Meka si Meka", o legenda despre spatiile magice ale Orientului, mult indragit de poetii mai noi, de la parnasieni la simbolisti. "Meka si Meka" este o parabola a omului de geniu, ce nu se abate niciodata de la calea cea dreapta, esuand, in acest fel, in spatiul profan, desertizat al lumii, "balci al desertaciunilor", unde nimic notabil in plan existential nu se intampla.

Printul ali-ben-Mahomet-ben Hassan primise cu limba de moarte, de la tatal sau, acest indemn, insa el va muri intr-o disperata incercare de a ajunge la Ideal, in timp ce Pocitan-ben-Pehlivan, omul comun, chiar subuman, ajunge la destinatie, pe cai ocolite si umbroase, desi nu este dorit in cetatea cea sfanta. Aii isi pierde convoiul bogat si are, in pragul mortii, vedenia Iui Pocitan, care patrunde pe usa cetatii sfinte, "pamantesti" insa, in timp ce el trece pragul "Mekai ceresti".

"Noaptea de decemvrie" contine toate idealurile estetice ale lui Macedonski; poetul construieste un poem de o muzicalitate rara, un vartej de sonuri sublime, cu o vibratie inalta:

"Si-n alba odaie alearga vibrarea".

inceputul poemului este pur romantic: poetul este un sarman Dionis ce isi trimite visarea departe, spre zarile nepatrunse, intr-o odaie (motivul odaii apare si la poetul american Edgar allan Poe, in "Corbul"): "trasnit sta de soarta,
Cu nici o schinteie in ochiu-adormit...
Iar geniu-i mare e-aproape un mit..."

.
. Se delimiteaza secventele semnificative ale poemului: spatiul restrans, sufocant al odaii poetului, in care se profileaza prima treapta a evadarii catre ideal (versurile l-39); transformari succesive ale spatiului poetic: odaia devine campie, apoi intinsul desert al arabiei, in care se instituie imaginea stralucitoare a Bagdadului, noua ipostaza a poetului fiind aceea de emir (versurile 40-64); nici aceasta ipostaza nu il satisface, in spatiul visului proiectandu-se iluzoria Meka, simbol al idealului (versurile 65-84), spre care porneste intr-un pelerinaj catre absolut (partea cea mai lunga a poemului, versurile 85-163); versurile 164-216 infatiseaza imaginea iluzorie a cetatii sfinte, in care patrunde totusi drumetul pocit, omul comun; versurile 217-227 incheie simetric poemul: emirul moare in jarul pustiei, spatiul iluziei se inchide, cuprinzand regresiv Meka cea sfanta > desertul > campia > odaia poetului.
aceasta structura analitica se poate detalia, prin interpretarea imaginilor artistice ale poeziei si prin redactare, intr-un eseu coerent si expresiv.