Tema geniului e abordata si in Noaptea de decemvrie a lui Macedonski, poem esentialmente romantic, ce pune in discutie o problematica dintre cele mai complexe: soarta fiintei de exceptie, orgoliul creatorului, inaderenta sa la realitatea sociala mediocra, puterea fascinatorie a taramurilor himerice asupra lui, suprapunerea idealurilor artistice peste cele existentiale, ca si functiile initiatice ale calatoriei, ca accedere la cunoasterea ezoterica. Se disting in structura textului, pe langa tema geniului, si motivele romantice ale lunii (al meditatiei nocturne) si vietii ca vis.

Poemul, tiparit initial intr-o revista obscura, cu aparitie pasagera, "Forta morala", in ianuarie 1902, retiparit in volumul Flori sacre (1912) si, ulterior, in "Literatorul" din decembrie 1918, face parte din ciclul Noptilor a carui publicare a debutat in 1880 cu Noaptea de aprilie, fiind ultimul aparut in timpul vietii autorului. Pronuntatul retorism al textului se datoreaza nu numai versificatiei speciale folosite, ci si tramei epice mostenite de la o legenda in proza, feerie moralizatoare cu iz oriental, pe care Macedonski o publicase sub titlul Meka si Meka in ziarul "Romanul" din ianuarie 1890.

Textul desfasoara, in retorica sa de mare amplitudine (227 de versuri), spatii succesive ce constituie compozitional "tablourile" poeziei. Delimitarea lor se face urmarind atat momentele tramei epice, cat si, la nivel simbolic, schimbarile de cromatica. Primul dintre aceste tablouri il prezinta pe poetul al carui "geniu-i mare e-aproape un mit" agonizand intr-o odaie mizera, in fata vetrei in care focul "se stinge scrumit" - semn dezolant de saracie si izolare:

"Faptura de huma de mult a pierit.
E moarta odaia si mort e poetul...-" Spatiul se contureaza concentric: in jurul fapturii muribunde, odaia pustie si alba, apoi intinsa campie, prelungita, si ea, spre nemarginire de negura noptii in care luna, ochi otelit, inuman si de o stranie imobilitate, e un alb monolit. incremenirii umane in moarte: ("Poetul, alaturi trasnit sta de soarta,

Cu nici o schinteie in ochiu-adormit") ii corespunde o dinamica extrema si dezor­donata a elementelor, un crescendo al terorii, in care dizarmonia sonoritatilor e semn al caderii lumii in haos:

"nametii de umbra in juru-i s-aduna,
[...] in zare, lupi groaznici s-aud, ragusit
Cum latra, cum urla, cum urca, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vant nnabusit..."

intre spatiul ce emite semnale agresive, haotice, si faptura de huma se petrec transferuri ce redau alegoric marea calatorie a sufletului spre moarte:

"Urgia e mare si-n gandu-i s-afara,
Si luna e rece in el si pe cer..."



Legat de primul tablou printr-un artificiu, cel al flacarii vii izbucnite in vatra (care are rolul de a converti realul imediat in himeric, pe poet in emir si dezolanta camera moarta in fabulosul Bagdad), al doilea tablou al poemului se construieste compensatoriu, ca un spatiu al voluptatii, al luxului, al unei stralucite splendori. in decorul fastuos al Bagdadului, palate ca albe fan­tasme, djamii, minarete, havuze sunt scaldate de dulcea lumina a unui cer galben si roz ce palpita. Gradini cu poame din basme si poiene de flori pre­tioase parfumeaza aerul pe care-l racoresc argint de izvoare si luciul paraului clar. Galbenul si rozul orasului construit din materie diafAna si luminescenta au luat loc alternantei cromatice alb-negru din primul tablou, tocmai pentru ca ele subliniaza cat de "dulce e viata" celui ce, de-acum, e avut si puternic stapan, emirul orasului rar. Bogatiile lumii, splendorile artei si darnicia naturii fac din "rozul Bagdad" decorul unei existente binecuvantate. Toate bunurile lumii se afla, acum, in posesia celui ce fusese anterior condamnat la o viata ascetica. Emirul e cel ce are, acum, totul: fabuloase bogatii ("Movile inalte de-argint si de aur,

Si jaruri de pietre cu flacari de sori" care-si adauga stralucirea celei a orasului), putere militara ("Hangiare-n tot locul, oteluri cumplite -
in grajduri, cai repezi cu foc in copite"), iubirea celor mai fru­moase femei ("Si ochi imprejuru-i, ori spuza, ori flori."

) Din lungul cortegiu al posesiunilor emirului nu pot lipsi nici darurile - nu mai putin pretioase -cu care l-a rasfatat un destin prietenos - tineretea si frumusetea propriei sale fapturi:

"E tanar, e farmec, e trasnet, e zeu."

Spre deosebire de fiinta fragila, damnata, din primul tablou, emirul (proiectie a poetului in propriul sau vis compensatoriu) se defineste ca posesor al tuturor bunurilor ce pot fi ravnite pe pamant; el este cel ce are:

"Si el e emirul si toate le are".

Pentru a schimba raportul intre cele doua verbe fundamentale ale vietii umane, a fi si a avea, pentru a deveni cel ce este, pentru a se construi in fiinta altfel decat prin conjuncturile fericite ale destinului, el va trebui sa se angajeze intr-o calatorie ce-l va deposeda nu numai de putere, de glorie sau de bogatie, ci si de sanatate, vigoare si, in cele din urma, de viata trupeasca - ultima sa posesie, inainte de plecarea propriu-zisa, emirul calatoreste cu gandul, deocamdata, din palatul sau cu "sali de-alabastru,
Sub bolti lucitoare de-argint si de-azur" spre o himera careia nu i se poate sustrage: Meka. in ciuda lipsei sale de concretete, indepartata, imateriala cetate din vise e atat de prezenta in faptura tanarului emir incat simtirea, fiinta, sufletul lui ii sunt despotic aservite. Stapanul tuturor bunurilor lumesti a devenit stapanit de himerica cetate, posesorul marilor averi e posedat de o viziune, cel ce domina Bagdadul e robul Mekai. Nici una din posesiile sale nu are atractia magnetica, puterea de seductie pe care naluca sublima le exercita asupra sa. Dimpotriva, toate bo­gatiile avute in proprietate palesc in fata ravnitei cetati:

"Si-n fata dorintei -ce este - dispare -".

Bagdadul insusi, cu intreaga lui stralucire de aur, nu are puterea de seductie comparabila cu cea a Mekai. Ziua marii decizii e si cea a renuntarii, a abandonarii avutiilor si a propriei vieti, in favoarea marii calatorii. Pe o alba camila, neofitul se livreaza drumului drept, caii regale ce conduce spre o mare experienta ezoterica. Momentul plecarii convoiului ce schinteiaza in lumina diminetii anticipeaza apoteoza, caci "de sub dealuri, al soarelui disc in gloria-i de aur incet se ridica".

Inaltarea astrului pe bolta obiectiveaza in spatiul naturii ascensiunea spirituala a fiintei ce si-a asumat destinul sacrificial. Abia acum, orasul cu atat de concretele-i valori isi dezvaluie fata inselatoare:

"Se mistuie-n soare Bagdadul, si piere,
Mai sters decat rozul de flori efemere,
Mai stins decat visul pierdutului rai".

Daca, initial, Meka parea o himera, acum himeric apare, in fapt, Bagdadul averilor, al puterii, al gloriei si al stralucirii. Rozul si galbenul lui nu sunt numai senzualele culori ale rafinamentului, frivolitatii si opulentei, ci, mai ales, culori pale, stinse, sugestii ca bunurile posedate de emir sunt cele ce se ofilesc usor. Raiul de gradini nu fusese decat teritoriul valorilor perisabile, mult mai iluzorii si mai inselatoare decat regina magiei - Meka. Alegand drumul drept al calatoriei prin desert, emirul va inlocui rozul placerilor cu rosul incandescent al sacrificiului, al suferintei traite peste puterile omenesti, dar, totodata, ca un adevarat intelept, va da bogatiile trecatoare in schimbul celor divine, eterne.

Urmatoarea secventa a poemului infatiseaza spatiul desertic, calea cea dreapta aleasa de calatorul nobil, atat de deosebita de cea ocolita, ocrotita de umbra si de apa, pe care o apucase cel viclean la privire si searbad la fata. Drumul prin flacari de soare care ucid si purifica e nesfarsit, dupa cum nesfarsite par, prin dilatare, zilele si pustia:

"Si tot fara margini pustia se-ntinde
Si tot nu s-arata orasul prea sfant -
Nimic n-o sfarseste in zori cand s-aprinde,
Si n-o-nvioreaza suflare de vant -
Luceste, vibreaza, si-ntr-una se-ntinde".

Cu cat calatorul inainteaza, cu atat sfarsitul drumului pare mai improbabil, iar Meka mai indepartata:

"Si tot nu s-arata cetatea de vise...
[...] Si tot nu se-arata naluca sublima
[...] Cetatea din vise departe e inca".

Singura prezenta in acest spatiu vid, fara viata - paseri, pomi, izvoare -e cea a culorii rosii:

"Pierduti sunt toti robii, cu cai, cu camile...
Sub aeru-n flacari, zac rosii movile...-
Nainte - in laturi - napoi - peste tot,
Oribil palpita aceeasi culoare...
E-aprins chiar pamantul hranit cu dogoare,
Iar ochii se uita zadarnic, cat pot -
Tot rosu de sange zaresc peste tot
Sub aeru-n flacari al lungilor zile".

Cel ce fusese altadata tanar, trasnet, farmec, zeu sufera acum cumplit:

"Si foamea se face mai mare - mai mare,
Si, zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare...
Bat tamplele... - ochii sunt demoni cumpliti...
Cutremur e setea, s-a foamei simtire
E sarpe, ducandu-si a ei zvarcolire
in pantec, in sange, in nervii-ndarjiti...-
Bat tamplele... - ochii sunt demoni cumpliti".

in ultima clipa a agoniei sale atroce, muribundul emir zareste portile de topaze si turnurile de-argint ale Mekai care lucesc - stralucesc, la fel de fascinante, dar la fel de indepartate ca in visul sau. Cetatea ravnita ramane naluca in zarea pustiei, portile ei de topaze, turnurile de-argint si poamele de-aur continuand sa-si exercite vraja lor hipnotica. Pe fundalul acestei vedenii, o alta se profileaza sardonic: silueta triumfatoare a caricaturii umane plecate pe un alt drum spre (aparent) aceeasi destinatie:

"Si-n Meka strabate drumetul pocit."

in timp ce "moare emirul sub jarul pustiei", drumetul umil isi vede implinita dorinta, intrand in tangibila lui Meka. Numai ca victoriile, ca si infrangerile, atunci cand e vorba de idealuri, sunt intotdeauna relative.
Ultimul tablou suprapune imaginea initiala, a poetului muribund, a odaii inghetate, a campiei, cu lupii si crivatul ei peste cea din finalul poemului, cu emirul si pustia din calea cea dreapta, egalizandu-le:

"Si moare emirul sub jarul pustiei -
Si focu-n odaie se stinge si el,
Iar lupii tot urla pe-ntinsul campiei,
Si frigul se face un brici de otel..."

. Alegoria poemului este, in acest punct, desfasurata aproape algebric; o data cu ea, "morala" textului devine explicita:

"Dar luna cea rece, s-acea dusmanie
De lupi care urla, -s-acea saracie
Ce-aluneca zilnic spe ultima treapta,
Sunt toate pustia din calea cea dreapta,
S-acea izolare, s-acea dezolare,
Sunt Meka cereasca, sunt Meka cea mare" . Asadar, adevarata, marea Meka cereasca nu se afla pe harta terestra, la capatul drumului prin desert. Ea nu era punctul-terminus al calatoriei, ci insasi calatoria. Cetatea mult-dorita stralucea cu toata puterea in spatiul sufletesc al insului exemplar - fie el "poetul" sau "emirul".

Calatoria nu s-a desfasurat decat aparent pe orizontala spatiului pustiei, ci a fost una a inaltarii pe verticala sufletului, prin sacrificiu, eroism si asceza. in drumul sau triumfal, emirul paseste pe portile Mekai ceresti, lasand-o pe cea pamanteasca insilor ce-si fixeaza idealuri mai accesibile.
Cea mai spectaculoasa latura a poemului Noaptea de decemvrie ramane -dincolo de complexa dispunere simetrica a retelei de imagini si simboluri, in cadrul alegoriei - incarcatura simbolica cu care este investita cromatica. Alb-negrul funebru, rozul si galbenul, rosul incandescent, albul eteric, lumines-cent, sunt culorile prin care "trece" alegoria poemului macedonskian, pentru a crea o realitate transfigurata, o simbolica proprie. Asa se face ca textul poate fi considerat "o poveste despre culori, despre calatoria de la rozul frivol si efemer spre albul sacru, absolut, calatorie initiatica ce trece prin vamile cumplite ale rosului. O putem considera o parabola a focului, de la flacara roz, jucausa, la focul incendiator, rosu, apoi la cel alb, al esentelor pure".

Culorii i se adauga dimensiunea optica a luminescentei:

"Epicureica, ascetica si himerica, aceasta lumina insoteste cresterea dorintei, de la placerea efemera, la creatia in imaginar, de la voluptate la iluzie" (Mircea Scarlat).
De un efect de mare rafinament muzical este si versificatia poemului. Dispus in strofe inegale, textul isi creeaza un sistem de repetitii cu efect
muzical:

"Bagdadul! Bagdadul! Si el e emirul... -
[...] Si el e emirul si are-n tezaur,
[...] Si tot fara margini pustia se-ntinde,
Si tot nu s-arata orasul prea sfant -
[...] Si tot nu s-arata naluca sublima...
Si tot nu s-arata cetatea de vise...
[...] Cetatea din vise departe e inca".

Muzicalitatea si cromatica sunt elementele simboliste ale acestui poem care ramane romantic prin tema (geniul) si prin retorismul bazat pe antiteza.
Putand fi citit ca alegorie a initierii, ca ars poetica sau ca parabola mistica, Noaptea de decemvrie aduce in discutie conditia eroica si tragica a insului exemplar, travestind sub alegoria emirului insusi destinul mace­donskian, cu devotiunea sa totala in slujba "poeziei viitorului", cu calvarul existentei, al saraciei, al suferintei proprii, dar si cu recunoscuta sa capacitate razboinica de a infrunta direct, fara compromisuri, "pustia" unei vieti sociale ostile. Pentru poet, Meka nu este decat mirajul "neomenesc" al poeziei, idealul perfectiunii si al frumusetii transcendente. Drumul de acces spre aceasta trufasa cetate, regina a magiei, nu poate fi decat cel "drept", atat de diferit de al omului inferior cu care geniul imparte, totusi, cerul existentei traite sub mirajul unor fascinatii (aparent) comune.