Metatextul construit in jurul unei dupa-amieze surprinde un banchet al spiritului, deschis catre [ cele patru zari, la care se aduna, in mod simbolic, "cei patru Zoa" ai lui William Blake, zeitati ; reprezentand punctele cardinale:

"Prietenii care ma stiu
Si cei care ma stiu mai putin
Intra pe fereastra si se aseaza comozi
in cele patru vanturi ale inimii mele."

Lumea spirituala este metaforizata intr-o mare inima, a unui Demiurg suprarealist, populata cu personaje a caror diversitate reproduce infinitele fatete ale firii umane. Eul se ipostaziaza intr-un contemplator al lumii, avand capacitatea pangonica de a transcende j granitele firii, de a se reincarna la orice nivel al fiintelor, chiar in paianjen. Aici apare observatia acida din _| "Glossa" lui Mihai Eminescu sau din "Satira. Duhului meu", de Grigore alexandrescu. Observatorul ! impersonal este o "unealta" a divinului, ajunsa in mediul infernal al dupa-amiezilor pierdute, lipsite de 1 consistenta. Hyperionul eminescian este inlocuit cu un alt eon, in care transformarea energiei in materie se j produce nu la nivelul unei fiinte umane, ci a unui banal paianjen cu cruce ganditor. Arhieonul devine nu un , faun ca in "Dupa-amiaza unui faun", de Mallarme, ci al unei arahnide "otravitoare", nevazute.                   \


Personajele petrec vremea in liniste, fara nici o intentie de schimbare a tabieturilor:

"Se intind i incaltati in pat si joaca
Indiferenti si pasionati diverse
Jocuri de noroc si carti;
Cotrobaie prin toate ungherele si beau
Sange albastru si venin amarui,
Se trezesc cu apa de busuioc,
apoi se cara bombanind nemultumiti:
«Unde dracu e nesimtitu asta,
De ce nu sta si el pe acasa?»".

Contemplatorul intamplarilor , si al cotloanelor acestei locuinte inscrise intr-o banala alveola de spatiu-timp intervine in final, ca un restaurator al ordinii initiale:

"Eu cobor din tavan, de unde priveam
Sub chip de paianjen cu cruce, nevazut si otravitor,
Ma apuc si deretic, pe urma, timid,
imi torn si eu o ceasca de busuioc,
Care se sparge cu sunet cristalin, si eu strig:
«aceasta e arta, baieti!»."


Titlul poeziei este o metafora, simbolizand un Hyperion degradat, care nu se mai plimba pe bolta cereasca, in inaltimile nebanuite ale universului, ci pe un tavan de locuinta, fiind totusi dotat cu omniscienta Demiurgului. El este un administrator al locuintei, un dominus loci, creandu-si un spatiu aparte al existentei, fiind nevazut si atotputernic. Din aceasta forma de existenta se naste poezia intreaga, arta schimbarilor inopinate si a existentelor aparte. Faptul ca este un paianjen cu cruce indica sugestia de apostolat in cautarea unor noi forme de manifestare artistica.