Ca si ardealul, Basarabia a singerat sub asuprire straina. Poe­zia ei e numai glas al patriei. Nascut pe acest pamint, alexe Ma­teevici a trait doar 29 de ani. A fost preot militar, luind parte la luptele de la Marasesti. Urmele istoriei, glasul "stramosilor mol­doveni", poezia populara stirnesc poetului basarabean vechi dureri si proaspata inflacarare.

Titlul simplu - Limba noastra - corespunde organizarii primei parti a poeziei intr-o succesiune de definitii metaforice; fiecare strofa incepe cu termenul de definit intr-o formulare elementara: verb copulativ si nume predicativ. Observam liniile sinctactice a-proape identice ale acestor strofe. Definitia initiala e urmata de o alta sau de o dezvoltare a metaforei dintii. Structura devine astfel enumerativa, un sirag de metafore juxtapuse. Retorica repetare a constructiei creeaza o didactica a sentimentului patriotic, staruitor clamat. Pentru a ajunge la intelesul poeziei trebuie sa descifram sensul figearei metafore si sa observam care este sursa efectului stilistic. incepem prin elucidarea sensului propriu al cuvintelor pentru a detasa prin echivalente, cum se va vedea, valoarea lor figurata. Comoara inseamna o multime de obiecte pretioase, stra­lucitoare, tainice_x inseamna bogatie nestiuta, ascunsa vreme inde­lungata uneori. In consecinta, valoarea, stralucirea, frumusetea, tainica bogatie, nestiuta de multi ar fi insusirile limbii continute in prima metafora.


In strofa a doua gasim:

"foc ce arde".

Sintagma pare o con­structie pleonastica, dar poetul se refera, desigur, la un foc ce nu se stinge, la un foc pururea viu care vegheaza somnul de moarte al viteazului in povesti. Poporul se trezeste precum voinicul din acest somn, in mod miraculos, adica invie. Limba e focul nestins ce in­soteste invierea neamului. Metafora trezirii sau a invierii din som­nul de moarte apare si in Desteapta-te, romane. La romani, moar­tea nu e decit un somn- din care urmeaza un alt fel de existenta, niciodata o scufundare in nefiinta. Eminescu spune "Sa-mi ne somnul lin", textele bisericesti spun a adormit in loc de a murit. Sintem un popor care crede in nemurire, intr-o alta viata, iar a-ceasta inviere _poate deveni si o metafora a trezirii din starea de umilinta si apasare straina asupra neamului, echivalente cu moar­tea, dar niciodata vesnice.
Daca in prima strofa expresia metaforica proiecteaza imaginea unui imens teritoriu peste care s-a revarsat frumusetea, in strofa a doua limba este imaginata dinamic, are o esenta luminoasa si mobjla: e flacara.


In strofa a treia limba e cintec. Sugestiile vizuale se intregesc prin cele sonore. Cintecul inseamna frumusete si armonie, purifi­care a patimilor prin transfigurare artistica, suprematie a spiritului asupra materiei, imblinzirea raului, insufletirea a tot ce este inert; prin cintare se produce inaltarea sufleteasca a omului. Or, poporul nostru poseda acest mare dar, reflectat si in limba sa. Cintarea lui e "doina dorurilor noastre"; doi termeni specific romanesti, chiar unici in lume, s-a spus, precizeaza felul cintarii. Doina denumeste un cintec de jale, melancolie, tristete blinda; ca linie melodici e leganatoare, duioasa, iar dorul - aspiratie continua si tandra, iz­vori ta din iubire. Cintecul ca doina a dorurilor e forma de con­templare a suferintei devenita frumusete artistica. Limba este, deci, o cale de stapinire a lumii prin iubire de frumos; raul si suferinta se distileaza in doina, purtatoarea sufletului romanesc.

Metafora "roi de fulgere" reveleaza puterea.de transfigurare a lumii prin forta stihiala a cuvintului. Fulgerul inseamna strania frumusete a energiei in miscare instantanee, sclipire a fortelor cos­mice. Limba detine, intelegem, o energie supraomeneasca, ce schimba orizonturile existentei - vremurile bune sau pe cele negre, cu forta magica a puterii luminii. Splendoare inalta e limba, ce isi arata fulgurant scanteierea dumnezeiasca (in vechile legende sacre ale popoarelor, numite mituri, fulgerele sint stapinite de un zeu suvejan, de Creator).                          . .

In strofa a patra, limba e "graiul piinii".

Piinea e considerata drept sfinta (se jura pe piine, nu se arunca piinea, sebinecuvinteaza piinea), cum snrita e truda de a o obtine. O noua metafora des­fasoara imaginea rodniciei splendide a anotimpului solar:

"Cind de vint se misca vara;", fiindca piinea se plamadeste pe un plai mirific. Tara e sfintita prin munca omului, a "batrinilor" (stra­mosilor), iar glia rodeste aceasta hrAna sfinta, piinea .-. ne invata poetul. Limba este o hrAna a sufletului romanesc, dulceata ei il intajeste si il desfata.

In definirea limbii ca "vechi izvoade" se dezvaluie puterea lim­bii scrise de a imortaliza, de a pastra istoria poporului, a spiritului sau, a oamenilor si a faptelor.

Limba face posibila vorbirea cu Dumnezeu; vechile cazanii sint povestea sufletului romanesc graind cu Dumnezeu. Aceasta limba a sfintelor texte, a cazaniilor, a ceasloavelor este totodata limba taranilor; inima lor indurerata aduna in rugaciune slovele limbii, sfintindu-le.
Ultimele trei strofe reproduse in manual au alta alcatuire. Se lanseaza imperativul stringeti - indemn solemn de "cultivare" a limbii. Sensul acesta se incheaga din tendinta de alegorizare a me­taforei: vorbele trebuie culese cum culegi o recolta de pietre pre­tioase. Limba are darul de a se imbogati, de a spori sub soarele nostru asa cum pietrele s-ar preface in nestemate, minune vesnica a nasterii sub vraja luminii astrale, care ne trimite din nou spre universul fantastic al basmului. Graiul izvoraste intruna ca o fin-tina fara sfirsit ("un potop nou de cuvinte").

Este adevarat ca po­top inseamna in contextul dat numar foarte mare, dar aceasta nu exclude sensul metaforic de cascada, de "revarsare" fecunda. Soa­rele si "revarsarea" sint embleme ale rodniciei in figuratia antepe-nultimei strofe. Imaginatia poetilor nostri se vadeste de multe ori atasata de reprezentari agrare. .             .
aceeasi idee a fecunditatii e subliniata in ultima strofa, iden­tica celei aintii cu deosebirea ca este introdusa prin viitorul "ra-sari-va".

Din comoara limbii, revarsata ca o apa sau ca o saminta, tisneste infinita rodire a rostirii romanesti.
Comuniunea dintre limba si patrie este exprimata direct o sin­gura data:

"limba tarii noastre draga".

Dar indirect aceasta depen­denta reciproca e constanta. Limba e a pamintului ("mosie , "a-dincuri"), a cerului ("roi de fulgere"), a timpului astral (rodul ve­rii), a timpului istoric ("vechi izvoade"), a sufletului credincios (ve-
chile cazanii) si artist (limba cintecului). Limba e tara insasi. Ne apropiem de o frumoasa rostire a unui mare poet, Nichita Stanes-cu:

"Ce patrie minunata este aceasta limba!" Poetul dezvaluie con­topirea numelui cu obiectul:

"Noi, de fapt, avem doua patrii coin­cidente: o data este patria de pamint si dp piatra si inca o data este numele patriei de pamint si de piatra."

incheiem cu unul din afo­rismele sclipitoare ale acestui poet contemporan a carui limba se Sreface mereu in poezie:

"a vorbi despre limba romana este ca o uminica."


Observam in extrasele din Lectura suplimentara ca ideile sint foarte inrudite, iar figurile poetice pornesc din aceiasi simburi ai imaginatiei:

"Limba veche de lumina", glas al tarii, al pamintului, limba-tezaur. "depozitul cel mai sacru lasat de generatiile treeute", limba "cu simbure de foc si tainic nimb" aducind nemurirea, "pa­trie de cuvinte", "de cinturi, de soapte, de murmure", "bogatie" "innoita", limba strabatind veacurile din generatie in generatie, limba a tineretii fara batrinete...

"Cum se explica fenomenul in cazul uncr artisti din perioade literare diferite si avind fiecare un timbru specific? Este vorba de sentimentul comun, iubirea limbii de catre oameni ai condeiului, oameni al caror rost pe aceasta lume este sa "lucreze" limba, "sa o framinte mii de saptamini", cum spunea Tudor arghezi. Or, e stiut ca marele faurar de cuvint este in primul rind poporul. Cind se gindesc la limba noastra, cei mai multi scriitori romani ii evoca pe t|rani, pe stramosi, istoria.

Inrudirea de viziune din textele amintite se datoreaza chiar limbii romane, care leaga prin sentimentul patriotic si simtirea ace­leiasi frumuseti a graiului un text scris in secolul trecut de unul publicat astazi. ,
Recomandam sa se analizeze ori macar sa se extraga citeva mostre de limba romaneasca, citeva granule din aurul ei; de exem­plu, din limba veche a textelor populare, din limba proverbelor, zicalelor, ghicitorilor, multe fiind metafore sau alegorii, din limba Cazaniei Mitropolitului Varlaam, din limba luj Eminescu ori Sa-doveanu, a lui Blaga sau a anei Blandiana . In sfirsit, limba "o-bisnuita", limbajul familiar, este adesea atit de incarcat de stil: tal­pa casei, picioarele scaunului, capul patului, broasca usii, ciubotica cucului, traista ciobanului, rochita rindunicii, singele voinicului, se bat turcii la gura lui, s-au sculat cu noaptea-n cap, da bir cu fu­gitii...
Cind vorbesti, ignori frumusetea limbii, mai ales in conversatii­le curente. Numai daca vrei sa asculti atent, sa citesti atent, sa gindesti, vei descoperi adincimile limbii. Literatura artistica le ilu­mineaza. Sa comparam, de pilda:

"cad frunzele" cu "au pornit-o peste lunca frunzele-n bejame" sau "coboara toata frunza ce-a fost si stralucit", "se scutura frunzele de nuc", ori "cade frunza jos in vale".