Ana Blandiana (n. 1942) debuteaza cu volumul de poezii "PersoAna intaia plural" (1964), tema lirica principala a acestuia fiind candoarea, pe care poeta o marturiseste in mod nemijlocit:

"candoarea mi-a-nflorit-o in ochi definitiv".

Imaginea existentialista a naturii isi face loc cu subtilitate in versurile volumului, prin vagi trimiteri la Camus, tocmai prin dorinta irepresibila de contopire cu apa, de identificare absoluta cu elementele vitaliste ale acesteia:

"Lasati ploaia sa ma imbratiseze de Ia tample pana la glezne,
Iubitii mei, priviti dansul acesta nou, nou, nou,
Noaptea-si ascunde ca pe-o patima vantul in bezne,
Dansului meu i-e vantul ecou" ("Dansul in ploaie").

"Calcaiul vulnerabil" (1966) exprima o alta viziune asupra lumii, in care sentimentele devin fetis, sunt transferate parca de pe hard-diskul unui calculator cu prograrn limitativ:

"Doamne, cata literatura continem!
Sentimentele - va amintiti - le-am invatat inca la scoala.

in jurul patului celui ce moare ei plang,
Dar nu se contamineaza de moarte nici unul..."

. "Intoleranta" cere sensul direct al cuvintelor, reconstituirea Logosului Primordial, sunetele se vor incarcate de semnificatii transmaterializatoare, nu goale si seci ca sunetele, ca rasetele inconstientilor:

 

"Vreau tonuri clare,
Vreau cuvinte clare,
Vreau muschii vorbelor sa-i simt cu palma,
Vreau sa-nteleg ce sunt, ce sunteti,
Delimitand perfect de ras sudalma."

 

"Vulcanii" induce imaginea parnasiAna a sfarsitului apocaliptic de lume, atunci cand "carnea pietrelor se va usca".

in "a treia taina" (1969), Ana Blandiana incearca sa descopere inceputul inocent al lucrurilor, pentru ca starea de adult este maladiva:

"Caut inceputul raului
Cum cautam in copilarie marginile ploii..."

. Vremea s-a desacralizat insa, pentru ca profetii au murit, imaginea apocaliptica si expresionista a sfarsitului fiind impresionanta:

"S-au stins profetii in pustie,
si ingeri cu aripile-atarnand
Sunt dusi incolonati

Si stransi in piete."

in "Cincizeci de poeme" (1970) apar figurile biblice, Fiul, Tatal, iar Poezia devine act esential de cunoastere. Simbolurile erotice sunt mai puternic reprezentate in "Octombrie, Noiembrie, Decembrie" (1972). Copacii sunt prinsi de o lumina suava, laptoasa, pentru ca Erosul se asociaza Thanatosului, iar ingerii goi arunca seminte printre copaci pentru cuplul adamic:

"Pe unde calcay Talpa striveste fruct
Si-nseamna
Samanta destinata nerodirii."

Poetii sunt purtati de raurile zeului Hypnos pe taramuri indepartate. Alte volume de poezii sunt "Poezii" (1974) si "Ochiul de greier" (1981), in care nota de senzualitate nu dispare intru totul, "Ora de nisip" (1983), "intamplari de pe strada mea" (1988), "arhitectura valurilor" (1990), "La cules de ingeri" (1998), "Cartea alba a lui arpagic" (1998).



Martorii
Poezia este o reactie lirica si morala fata de pasivitatea si lasitatea omului in fata vietii, cel ce alege, de cele mai multe ori, rolul de martor decat de participant activ:

"Mai vinovati decat cei priviti
Sunt doar cei ce privesc,
Martorul care nu impiedica crima,
atent s-o descrie,
Scuzandu-se «Nu pot sa fac
Doua lucruri in acelasi timp»,
Sau «

Portretul victimei, ingeresc,
E mai important decat viata ei
Pamanteasca.».

Sub semnul acestei stari de spirit, lumea se transforma in imense "armate de martori", incapabili sa-si ia destinul in propriile maini:

"Vinovati nu pot sa fie
Doar unul, doar doi sau doar trei,
Cand armate de martori privesc
Si asteapta sa se sfarseasca,
De batranete sa moara calaul,
Si victima, a doua oara, de uitare,
Sa se sfarseasca de la sine raul
Cum se sfarseste pur si simplu un tunel...
Stam suspendati
De propria-ne-ntrebare
Ca de-o spanzuratoare
Un drapel."

Pentru continua degradare a lumii, vinovati sunt si martorii, incapabili sa se opuna finalului dezastruos:

"«in van, raspunde timpul, asteptati:
La judecata marilor cosmare
Si martorii sunt vinovati.»".

Scrisa in perioada de sfarsit a comunismului, poezia are sensuri circumstantiate realitatilor de atunci, dar comunica si un mesaj pentru viitorime.