Daca in cazul a numeroase texte poetice titlul ne da o indicatie sau cel putin o sugestie utila intelegerii mesajului literar, in cazul de i fata numele poeziei ingreuneaza interpretarea si ne indepar- teaza, aparent, de sensurile ei, desi in partea finala a acesteia sint mentionate cele doua componente ale gramaticii: morfologia si sintaxa.

Intrebarea "De ce sa jignim lemnul?" reyine de trei ori in textul poeziei, fiind urmata, de fiecare data, de adevarate elogii aduse acestuia.

Prin taiere, prin smulgere, deci, din cadrul natural, prin uscare, prin prelucrare, arborele, copacul - simbol al vie|ii, al viului - devine lemn, materie inerta, nemiscatoare, insensibila. Vorbirea populara a creat, in legatura cu lemnul, expresii cu sens negativ, umilitor, jignitor: a sta de lemn, a avea cap de lemn, a fi intr-o doaga, a fi prost ca gardul etc. Sigur, nimeni nu contesta utilitatea practica a lemnului pentru incalzire si in constructii, in confectio­narea mob. ilei sau ca material pentru realizarea unor opere de arta (sculptura in lemn). Dar poeta incearca o reabilitate a lemnului nu din punctul de vedere al utilitatii lui practice, ci din acela al conservarii-, in materia lui aparent inerta, a semnelor vietii.


Ca un botanist, Ana Blandiana pune in.lumina fiecare element prin care lemnul isi dovedeste apartenenta la lumea biologicului, a vegeta­lului:

"canalele de seva", frunzele, florile, semintele. Termeni pre­luati din limbajul stiintific - "structurile (vietii)", "fibrele", "os­cilari", "ideile", "cromozomii geniali si ambigui" sint atrasi in sfera poeziei prin combinatii neasteptate ("ideile frunzelor"), prin serii metonimice de tipul:


"Structurile vietii, canalele sevei,
Fibrele melodioase ca niste valuri..."

, prin metafore surprinzatoare:

"Cro­mozomii... navigind in seminte".



Lemnul, pastrator al semnelor esentiale ale viejii, devine, dupa ultima intrebare, "faptura... dulce" care nu merita jignirea adusa de expresiile amintite mai sus si de altele, mai recente, precum "limba de lemn".


Reabilitarea lemnului inseamna, de fapt, acuzarea unui limbaj incremenit, intepenit, alcatuit din "vorbe ucise", ca un muzeu de ceara ("Wax museum"), in care "adevaruri impaiate" stau "in po­zitie de drepti" si executa mecanic "un pas inainte, doi inapoi".

Sind denuntate astfel falsitatea, minciuna, ipocrizia, slugarnicia ca­re se ascundeau, intr-o vreme nu prea indepartata, in spatele unor clisee verbale, al unor formule, al unor stereotipii alegindirii im-
S use de unii si acceptate, fara impotrivire, de altii, repetate la nes-rsit si transformate in false adevaruri otravind cu miasma lor sta­tuta viata individuala si sociala. "Limba (limbajul) de lemn" al po­liticienilor, al activistilor, al gazetarilor de ieri (si chiar si de astazi) a uritit limba romaneasca si a inhibat, pina la anulare, gindirea oamenilor.
aparind "gramatica", limba vie, mijlocul esential de comuni­care intre oameni, poeta Ana Blandiana apara, de fapt, si domeniul in care cuvintele transfigurate, innobilate, inaripate devin arta, de­vin literatura, devin poezie.