Andrei Plesu (n. 1948) studiaza in cadrul Facultatii de arte Frumoase, la sectia de Istoria si Teoria artei (1971), si isi ia doctoratul in istoria artei in 1980. in 1989, paraseste cariera universitara, din motive politice, persecutat de regimul comunist, fata de care manifestase o atitudine de declarata disidenta, si este mutat pentru scurta vreme, ca muzeograf, la Tescani, in judetul Bacau. Dupa 1990, il vom regasi profesor la Facultatea de Filozofie, devenind in acelasi timp om politic: in anii 1990-1991, este ministru al Culturii, iar in
1998 este ministru al afacerilor Externe. Fondeaza revista "de tranzitie" "Dilema" si Colegiul "Noua Europa" din Bucuresti. in 1990 i se confera titlul de Comandeur des arts et des Lettres, in 1993, obtine la Berlin, New Europe Prize, iar in 1996, premiul academiei Brandenburgice de Stiinte.
Este -unul dintre personajele principale ale
"Jurnalului de
la Paltinis" (1983) al lui Gabriel Liiceanu, ambii considerati discipoli ai lui Constantin Noica. Dintre lucrarile sale putem mentiona
"Calatorie in lumea formelor" (1974),
"Pitoresc
si melancolie" (1980),
"Ochiul si lucrurile" (1986),
"Minima Moralia. Elemente pentru o etica a intervalului"
(1988), tradusa in germana , franceza, suedeza,
"Jurnalul
de la Tescani" (1993),
"Limba pasarilor" (1994).
Sensul
jurnalului
"Minima Moralia" este de "reevaluare
si recuperare a individului", autorul cautand "elemente pentru
o etica a intervalului".
Un capitol al acestei carti este
"Falstaff
si timpul sublunar", in care personajul din
"Nevestele
vesele din Windsor" se trezeste intr-un timp uitat,
intr-o
lume
"batrAna si profAna ".
Oamenii acestei lumi, spune
scriitorul, stau sub semnul irevocabil al ratacirii, pentru ca fericirea
nu exista, fiintand in schimb "monstruozitatea etica", deghizata
sub forma de
"normalitate".
"Minima Moralia"
este, in cele din urma, o confesiune:
"O confesiune despre
nevoia de etic, dar si despre eliberarea eticului de povara dezumanizanta
a perceptisticii abstracte; o confesiune despre nevoia de asumare a
propriei stari etice, a culpei si a esecului, prin renuntarea la autocomplezenta."
Eminescu
interpretat prin modalitatile de recitare a operei sale poetice este
tema acestui eseu publicat de Andrei Plesu in revista
"Dilema"
(1993). Eminescu prevede, dupa cum spune George Calinescu, modul
in care va fi recitat: dupa sfarsitul unei reprezentatii a trupei Tardini,
"se opri intr-o pozitie melodramatica in fata unui prieten si cu
glas declamator ii zise: «ah, esti un las si te voi palmui»".
Pentru Andrei Plesu, recitarea poetului nu este cea adecvata, pentru
ca se construieste o adevarata tipologie a inadecvarii. O prima recitare
este cea lanceda:
"actorul (in acest caz, mai degraba actrita)
vine la rampa cu pasi debili, priveste compatimitor spre public si i
se adreseaza umed, ca o sora de caritate ingrijorata".
aceasta
recitare pare a veni dintr-un lant lung de matusi, mai putin din matusa
arhetipala.
In totala opozitie cu aceasta manifestare este recitarea atletica:
"Eminescu
devine o fiara, un mascul decis, capabil de sonoritati acute, ofiteresti,
si de mormaieli senzuale, toate zvarlite printre dinti vigurosi si cinici."
in cazul recitarii de tip filozofic, "gandirea e solemna, solid
batraneasca".
Un alt mod de a recita este al reflexiei galopante:
scriitorul vine pe scena grabit, vorbeste precipitat, are aerul ca fabrica
versurile, nu le recita, "ochii se inchid comatos sau se holbeaza
ca de dambla."
Recitarea exegetica presupune o alta forma de manifestare:
se stabilesc pauze enigmatice intre cuvinte, se incearca crearea unei
note misterioase.
Toate
aceste tipuri de recitare apartin unei ideologii firave, iar sarbatoarea
este tinuta de "cei cu evlavie de vulpe, fonfii si flecarii".
Linistea poetului este stricata si prin faptul ca in ziua de sarbatoare
se recita din Eminescu, in timp ce in celelalte zile, nu se respecta
aceste norme de comportament apolinic al poetului:
"Nu ne mai e
rusine de Eminescu iar nerusinarea aceasta nu se va vindeca decat dupa
ce vom avea cuviinta unui 15 ianuarie tacut, rece, purificator."
