Aron Cotrus (1891-1961) imbina patosul national specific poetilor ardeleni cu experienta expresionista, care evoca ororile primei conflagratii mondiale, la care el insusi participase ca voluntar in armata imperiala, cazand prizonier pe frontul italian.

Realitatea violenta a razboiului este ilustrata in primul volum de Versuri, "Sarbatoarea mortii" (1915). La fel ca poetii expresionisti germani, Klemm sau Becher, aron Cotrus da o viziune apocaliptica asupra dezastrelor razboiului, proiectate la scara cosmica. Volumele urmatoare, "Romania" (1920), "Neguri albe" (1920), "Versuri" (1925), "in robia lor" (1926), "Strigat pentru departari" (1927), accentueaza caracterul expresionist al liricii sale, manifestata ca o descatusare violenta a unor intense energii interioare, orientate tot mai mult catre aspectele sociale si nationale. "Cuvinte catre taran" (1928), "Maine" (1928), "Printre oameni in mers" (1933), "Horia" (1935), "Peste prapastii de potrivnicie" (1938), "Rapsodie valaha" (1940) pun in evidenta o viziune energetista sau starea de revolta sociala, exprimata in termeni violenti, intr-o vehementa radicalitate a limbajului. Fiind atasat de presa la Madrid in timpul celui de al doilea razboi mondial, publica in limba spaniola "Poemas de Monserrat" (1951) si "Cantos a Raman Lull" (1952). in limba romana scrie "Drumuri in furtuna" (1951), "intre Volga si Mississippi" (1956). in 1956 emigreaza in Statele Unite, stabilindu-se la Los angeles. Moare in 1961, la Long Beach, in California.

"Patru Opinca" e o poezie a revoltei, un strigat disperat al omului aflat sub asuprire, un glas al unei izbucniri ancestrale:

"Io,
Patru Opinca
taran fara tarina,
plugar fara plug,
ciurdar fara-o vita,
imi duc viata nacajita
fara strambatati si viclesug...
si brusul de muceda pita
mi-l platesc cu sange din belsug."


Versurile concentreaza figuri de stil de maxima expresivitate: pronumele de mare noblete al persoanei voievodale, "Io", enumeratia cu sens negativ, simplificator, antinomic, expresie a saraciei absolute,

"taran fara tarina,
plugar fara plug,
ciurdar fara-o vita", antiteza din sintagma "viata nacajita
fara strambatati si viclesug", norma morala de veacuri, tinuta fara abatere la mare cinste. Truda taranului cumplit oprimat are o reprezentare organica, pentru ca sangele se amesteca, firesc, cu pamantul, devine un mijloc de esentializare a jertfei pe care o aduc zilnic marii truditori ai gliei.

Destinul taranului ardelean este crunt, pentru ca, desi cuvantul sau are tarie de lege si a slujit tuturor, nu este rasplatit cu nimic, e un paria al satului:

"O vorba a mea-i ca o mie...
am slujit cu cinste si-omenie
satului
si imparatului...
de sarac ce-s, toti cainii ma latra
si noaptea, cand pe uliti trec domol,
nu ma asteapta pe nici un podmol
fete mari cu tate ca de piatra..."

. Taranul este un erou teluric al vremurilor vechi, caci domina pamantul prin simpla prezenta:

"sapa mea musca, rupe adanc
dar nu-mi aduce nici doara cat mane...
la secere
nimeni nu se ia cu mine ia-ntrecere...
coasa ca a mea in toata tara nu e...
sprintena trece prin ierburi ca de cuie..."

. Rasplata, ca in poezia lui Goga, lipseste cu desavarsire, printr-o nedreapta impartire a roadelor pamantului:

"ranza mi-e goala, blidul la fel/dar graul creste drept ca de-otel/sa se-mbuibe din el/groful putred, ciocoiul misel."

Tonul poeziei este grav, amenintator, de voce telurica pusa in miscare de teribile puteri subterane, venind din strafundurile unei suferinte ancestrale, care acumuleaza o revolta irepresibila:

"Io,
Patru Opinca
ce-ntr-atatea mosii n-am doar o sirinca,
infrunt strambele legi si napasta
si-n razmerita ce-n mine creste,
sudui vartos, mocaneste,
si scuip pe toata randuiala asta!..."

. Mania taranului, exprimata pe un ton de blestem si de invectiva, dobandeste rezonanta cosmica, devenind un ecou al dreptatii divine, singura in stare sa elibereze taranul roman de "strambele legi" si cumplitele poveri ce-l apasa.