Acest roman este considerat o arta poetica a romanului romanesc din veacul al XX-lea.
Tehnica romanului imbina stilul epistolar cu cel al jurnalului.
Aceasta situare a naratiunii pe seama unui personaj implicat confera autenti­citate subiectului.   Jurnalul lui Fred constituie cea mai insemnata parte a romanului Patul lui Procust, personajul inlocuind in buna parte instanta auctoriala.
  Autoanaliza prin raportare la altul reprezinta metoda principala de investigare a personajului in romanul de fata.

Tema

Romanul trateaza drama confruntarii cu adevarul intr-un moment de criza existentiala, urmarind o poveste despre dragoste si libertate.

Subiectul

Camil Petrescu este aici autor si personaj totodata. in incipitul romanului apar scrisorile d-nei T. catre Camil Petrescu. Ea se confeseaza, prezinta cateva date biografice si sentimentele pentru Fred Vasilescu, pe care il numeste X. Scrisorile ei sunt comentate de catre autor, care explica in note infrapaginale imprejurarile in care i-a cerut d-nei Maria T. Manescu sa redacteze aceste scrisori si recomandarile pe care i le-a facut.

Romanul continua cu jurnalul lui Fred Vasilescu, intitulat intr-o dupa-amiaza de august, in care sunt cuprinse si scrisorile lui G. D. Ladima catre Emilia, articole si poezii scrise de catre Ladima. Si jurnalul lui Fred este comentat de catre autorul-personaj in subsolul paginii. Patul lui Procust se incheie cu un epilog scris de Fred si cu un alt epilog scris de catre autor.
Subiectul proiectat fragmentar in toate compozitiile propune o poveste despre dragoste si libertate. Fred Vasilescu este un barbat tanar, elegant, bogat si pasionat de pilotaj (automobilistic si aviatic). intalnirea lui cu Maria T. Manescu (doamna T.) reprezinta un eveniment existential. Ea este o femeie independenta care a trait de timpuriu drama singuratatii, fiind cea mai frumoasa fata dintr-un oras de provincie. Dupa o casatorie nefericita, ea isi deschide in Bucuresti un magazin de mobila cubista. Iubirea dintre Fred si d-na T. evolueaza tumultos, iar dupa un timp, se transforma in pasiune exacerbata, ceea ce il sperie pe Fred. El percepe latura maladiva a acestei iubiri si mai cu seama primejdia posibila in care se afla o fiinta atat de fragila precum d-na T. Despartirea de ea il face nefericit, mai ales cand isi da seama ca ea nu a inteles sacrificiul lui ca pe un act cavaleresc, de protectie discreta. Pentru el, iubirea aceasta devine cancerul vietii sale, definind astfel imposibilitatea de a accepta sau de a respinge iubirea pentru d-na T.

Intr-o dupa-amiaza imbacsita de august, Fred descopera in casa Emiliei, o actrita frivola, cunoscuta intamplator, scrisorile lui George Demetriu Ladima. Pentru acesta, Fred avea un sentiment inexplicabil de fratie spirituala. Ladima este poet si ziarist, indragostit de Emilia, careia ii scrisese mai multe scrisori de dragoste. Fred le citeste in dormitorul actritei, mai precis pe patul pe care isi consumase energiile instinctuale, ceea ce justifica titlul romanului. in aceste scrisori, pe care actrita le comenteaza prozaic si vulgar, este cuprinsa povestea nefericitei vieti a poetului: Ladima este indragostit de Emilia, fiinta insensibila si usuratica, pe care el o recepteaza dintr-o perspectiva idealizata, ignorandu-i total existenta cotidiana . Dezamagit de societate, torturat de conditia lui omeneasca si invins de singuratate, poetul se sinucide. Pe Fred il emotioneaza aceste scrisori care contin un mesaj post mortem si isi da seama ca drama lui Ladima este inrudita cu propria nefericire. Amandoi sunt fixati intr-o situatie imposibila. Dintr-un sentiment de solidaritate fata de ultima dorinta a poetului, ia, fara stirea Emiliei, scrisorile, protejand astfel secretul sinuciderii lui Ladima.
Fred Vasilescu isi noteaza intr-un jurnal experienta din dupa-amiaza de august, rememorand momentele semnificative ale vietii sale: iubirea pentru doamna T., intalnirea cu G. D. Ladima, pasiunile si deznadejdea existentiala, li da acest jurnal lui Camil Petrescu, personaj al romanului. Fred Vasilescu moare intr-un accident de avion, fara ca sa se poata sti daca nu cumva a fost vorba despre o sinucidere. Autorul ii daruieste Mariei Manescu jurnalul lui Fred si, implicit, marturisirea lui de dragoste.

Comentariul

Romanul Patul lui Procust cuprinde coordonatele existentei personale pornind de la un mit (despre Procust) ale carui semnificatii raspund problemelor generale ale umanitatii cu un model aflat nu departe de ontologia husserliAna si care decurge explicit din doua tipologii de referinta: Hamlet si Don Quijote, respectiv Fred si Ladima.
Ceea ce da impresia de confruntare existentiala este, in primul rand, teatralitatea subliniata a romanului, existand chiar o secventa care desluseste intentia unei constructii scenice: este vorba despre afirmatia lui Fred Vasilescu: sunt actor intr-un teatru care ca teatrul in teatrul din Hamlet corespunde unei drame adevarate!
Titlul romanului trimite la o experienta filozofica: obiectivarea limitei, constien­tizarea neinduratoarei cenzuri prin intermediul unui proces de lucida comunicare. in plan estetic, ideea se traduce printr-o reprezentare subiectiva a realitatii, caci, asa dupa cum se afirma in notele auctoriale ale romanului, un scriitor este un om care exprima in scris cu o liminara sinceritate ceea ce a simtit, ceea ce a gandit, ceea ce i s-a intamplat... insa autorul propune mai multe proiectii ale dramei individuale, deschizand perspectiva unei comunicari partiale intre personaje.

Camil Petrescu si-a conceput naratiunea ca pe o evadare din matricea aucto-riala. Schimbarea rolurilor, precum si a raporturilor narator-personaj tin de o schema conform careia cunoasterea presupune o confruntare intre sferele constiin­tei pure. Drama confruntarii cu adevarul, ca tema dominanta a romanului, este traita cu luciditate de catre Fred Vasilescu, al carui jurnal ocupa, aproape in intregime, spatiul epic al romanului. Daca initial personajul accepta/ocw
martu­risirii la rugamintea unui prieten scriitor, mai tarziu destainuirea sa devine un mod defulatoriu si de cunoastere prin raportarea la celalalt, nu diminuata, dar armo­nioasa, caci... bucuria scrisului e mai tare ca heroina insasi. In ideea ca personajul reconstituie, precum Hamlet, schema adevarului general, trebuie observat ca Fred parcurge treptele cunoasterii de la instinctual la rational, intocmai cum a si fost indrumat sa scrie {ceea ce a simtit, ceea ce a gandit...).

Prima preocupare a autorului este constructia personajului. intoarcerea la realitatea necesara prin intermediul refacerii artistice a lumii inseamna, de fapt, regasirea duratei pure, simbolizata aici de dupa-amiaza de august, supusa unui spatiu modelator, care este patul Emiliei, adica scena in care prind fiinta scrisorile lui Ladima. Informatia conduce insa spre un singur personaj - Fred Vasilescu -, privit in contextul intalnirii sale cu d-na T si cu Ladima. intregul fond informa­tional converge spre acest personaj (datele despre celelalte personaje declanseaza amintirile, comunicarea, senzatiile lui Fred) si anunta, cu fiecare amanunt, o confruntare in constiinta personajului.
De altfel, cei mai multi dintre exegetii operei lui Camil Petrescu leaga mesajul operei de semnificatia tipologiilor. Marian Popa vorbeste despre polaritatea si complementaritatea personajelor, Al. Paleologu considera ca romanul se caracte­rizeaza prin amor cavaleresc, iar cavalerismul inseamna noocratie si revolta. Pentru N. Manolescu, personajele ilustreaza raportul dragoste-vanitate.

Din perspectiva deschisa de conditia lui de narator, Fred Vasilescu devine personajul-cheie, el se afla in raport direct cu drama hamletiAna si de aceea trebuie cercetat in relatie cu cele doua modele axiomatice propuse de catre autor: Hamlet si Don Quijote. Preocupat de drama shakespeariAna , Camil Petrescu o considera drama absoluta, o drama a luciditatii. in paginile romanului, scriitorul il asociaza pe Fred cu Hamlet, iar pe Ladima il compara cu Don Quijote. Nu insista pe aceste comparatii, dar codifica matricea tipologica in consens cu modelele universale ale . libertatii. Hamlet descopera zadarnicia fiintei, cautand libertatea in restabilirea adevarului, iar Cavalerul Tristei Figuri se refugiaza intr-o realitate sublimata. Fred Vasilescu evolueaza in sens hamletian pentru ca si el detine un adevar pe care nu-l poate comunica; confruntarea cu sine este declansata prin descoperirea unei legaturi cu un individ care ii este pe masura, ceea ce va determina obiectivarea limitei. Evolutia sa se desfasoara de la instinctual la rational, iar treapta metafizica a cunoasterii incepe in momentul retrairii in spatiul jurnalului. Marturisirea scrisa pentru autor, cu deplina sinceritate, echivaleaza cu o spovedanie mistica, dar si cu un act terapeutic. Timpul si spatiul reconstituirii sunt direct legate de universul lui instinctual, invadat insa de povestea halucinanta din scrisorile lui Ladima.
Fred Vasilescu este un insingurat care poarta in sine sentimentul prabusirii. Din acest motiv, confesiunea se defineste in raport cu imaginea obsedanta a dupa-amie-zei de august, simbol ce se afla fixat in spatiul instinctelor nerevelate.

Este vorba despre o cadere a personajului in subterAna propriei fiinte si din acest punct de vedere consideram fragmentul cu care debuteaza jurnalul lui Fred Vasilescu definitoriu pentru cunoasterea intuitiva. in drum spre patul lui Procust, eroul trece pe strada Batistei spre Universitate, sub caldura unei zile de august, si rememo­reaza, scriind, amanuntele acestui drum. Imaginea in jurul careia se organizeaza semele contextuale ale analizei psihologice este cea a unei case fara acoperis in care s-ar putea vedea ca intr-un corp omenesc deschis pe masa de operatie. Aceasta secventa se sustine semantic la nivelul fiecarei fraze prin simboluri care reiau obsesiv impresia de distructie, de destramare sub imperiul timpului; denota-tivele generale se afla in consens cu ideea de descompunere:

"cladire descompusa in zidarie veche", trotuarul era desfacut, Fordurile sunt vechi, de tinichea si jerpelite. Ca un reflex al degradarii materiale, lumea instinctelor latente se reve­leaza prin modul de receptare a realitatii: ocolesc un hotel in etajele caruia sexualitatea e condensata si toropita in dupa-amiaza asta de vara, ca gazele care se tarasc in fundul unei mine. Comparatia dezvoltata sugereaza asociatia seman­tica intre sfera instinctelor necercetate si atmosfera generala a unei dupa-amieze de august devenite simbol tutelar al confesiunii. Identificarea senzatiilor marunte, cercetarea atenta a reactiilor si a materializarii lor in ganduri reprezinta un mod de analiza proustian. Metoda este cladita insa pe principiul subordonarii tuturor observatiilor fata de un simbol dominant, repetat cu ostentatie, care in planul expresiei este particularizat la nivelul sintagmei dupa-amiaza de august. Segmen­tele semice ale acestei imagini conoteaza un spatiu insondabil, scapat partial de sub cenzura constiintei. Astfel, dupa-amiaza este calma si imbacsita, un gol de namiaza. Denotativele definesc o atmosfera destinsa, suficienta si inexpresiva. Sensul dezvoltat in plan denotativ se completeaza prin imaginea de ansamblu: cladiri in demolare, casa cu etaje adaugite, carpit fiecare cu scarite de lemn strambe, cutia cu gunoaie, strada pustie.

Impresia inoculata la o simpla lectura a fragmentului anticipa semnificatia generala, transpusa explicit in finalul jurnalului: Sub zodia acestor dungi, adan­cituri siplenitudini [ale corpului Emiliei] a stat intamplarea acestei dupa-amieze de august in intregime. Patul Emiliei devine un loc al supliciului, in care martu­risirea din scrisorile lui Ladima determina confesiunea din jurnalul lui Fred. Emilia nu este decat un element de referinta, o realitate pe care Fred o subevaluase. Actrita ii apare lui Fred intr-adevar grava, impozanta in atitudine, nu stiu cum sa spun, are ceva de profesoara, un fel de aer sarac cu duhul si sigur de el. Priveste serios, aprobator sau dezaprobator, se plictiseste, are veleitati sa conduca situa­tia, crede, in sfarsit, ca discuta. Treptat, Fred intelege ca realitatea se modeleaza sub impulsurile sensibilitatii, mai cu seama cand exista si o capacitate enorma de a observa detaliile. Aceasta trasatura se inscrie intr-un context psihologic elaborat care debuteaza cu o serie de sugestii plasate in sfera senzitivului. Jurnalul chiar incepe cu episodul de la restaurant in care naratorul, Fred Vasilescu, se dovedeste a fi gingas din perspectiva obiectiva si supersensibilizat datorita capacitatii sale de observatie (prea vad toate), dupa propria apreciere. Impresia se amplifica prin prezentarea cadrului general (strazile, vitrina cu neverosimile adunaturi de poze, hartia albastra din ferestre) si se adanceste prin survolarea unei zone profunde a indefinitelor senzatii - pofta de piersici, pregatirea amanuntita pentru voluptatea sexuala: Totul in trupul meu este pregatit inca de pe drum si se accentua intens pentru ce avea sa vie. Naratorul reface minutios (din perspectiva experientei consumate) procesul pregatitor, de autosugestionare lucida in aceeasi idee a cercetarii atente care il stapaneste permanent. Senzualitatea devine astfel un nucleu de semnificatii sub zodia caruia se desfasoara complicata drama a luci­ditatii. Semele contextuale se aglomereaza redundant, subliniind cu insistenta directia analizei psihologice, construind substanta sintagmei harem adormit, semn generic al dupa-amiezei de august, adica al timpului narativ. Scena simbolica pe care se desfasoara confruntarea ideilor este patul Emiliei, alta sugestie a senzua­litatii care forteaza marturisirea.


O a doua treapta a intalnirii cu lumea se naste intr-un proces de obiectivizare a enuntului. Informatia din afara (comentariile sicofante ale Emiliei, scrisorile lui Ladima, ancheta intreprinsa de Fred) declanseaza rememorarea mentala. Datele existentei lui G. D. Ladima sunt prezentate linear si compun progresiv portretul artistului din toate timpurile. Incursiunea in viata lui Fred este discontinua, sfarsind, nu intamplator, cu inceputul povestii sale, caci schema generala de gandire a personajului Fred Vasilescu se dezvaluie prin analogia la care il instiga povestea lui Ladima. Observatia care determina explozia dramatica in constiinta lui Fred se refera la raportul poetului cu realitatea obiectiva: Ladima se autosu­gestioneaza intr-un mod intristator. Ca fiinta dihotomica, penduland intre particu­larul vietii si aspiratia la universalitate, poetul traieste experienta unica a subli­marii realitatii. Ideea este cuprinsa in textul poeziei care da titlul romanului si care aminteste nemijlocit de poetica interbelica (Barbu, Blaga, Arghezi), mai ales textul arghezian Nehotarare. Construita pe o serie de imagini antinomice, poezia Patul lui Procust conoteaza destinul artistului sortit sa-si poarte si povara de fiinta limitata alaturi de reveria creatoare: Hraniti cuputrezime, de asemenea,/Se-ngrase nuferii suavi si gemeni,/Eu, plin de bale si vascos, greu lupt /Alaturea, din soare sa ma-nfrupt. Contrastul frapant intre imaginea grotesca a devenirii materiale si cea a lumii transfigurate in constiinta artistica sugereaza conditia simbolica a artistului. Dorinta lui de anulare a realitatii devine ideal, adica evadare in absolut, dupa cum indica unisemia lexemului soare in contextul citat. in plan narativ, ideea se traduce prin impactul dintre personaj si realitate, constientizat insistent in scrisori: astfel, prezenta Emiliei ii este mai necesara ca lumina unui neurastenic, ca morfina unui morfinoman, pentru ca simte pentru ea ceea ce simte somnam­bulul pentru luna. Asadar, Ladima se autosugestioneaza intr-un mod intristator pentru "ca traieste in turnul sau de fildes. Fiind fragil in fata lumii obiective, revelatia adevarului il va ucide: S-a facut in mine o lumina de moarte.

Acesta este un portret de referinta; Ladima nu apare ca personaj, el este doar un simbol care genereaza autoanaliza lui Fred, preocupat si el de un adevar esential pe care il numeste cancerul vietii mele, cumplita intamplare, taina si lovitura cumplita. Pentru Fred, existenta fara d-na T. este de nesuportat. Dupa ce descopera ca legatura lor devine paroxistica si distructiva, face din retragerea lui o chestiune de onoare. In incapacitatea de a avea o discutie deschisa cu d-na T., Fred se invaluie in mister, traieste prins intre doua perspective ucigatoare: abandonat unei iubiri distructive ori nefericit fara iubire. Povestea lui Ladima, dincolo de faptul ca ii sugereaza ca exista o a treia cale, ii stimuleaza autoanaliza. De altfel predilectia lui Fred Vasilescu spre analiza exhaustiva revine ca un lait-motiv de-a lungul intregii confesiuni si se manifesta maladiv la nivelul simturilor si al trairilor supuse unui permanent control - adica tocmai in sfera cumplitei intamplari (care m-a facut sa citesc atat si sa caut explicatii), dupa cum spune el. Personajul are capacitatea de a-si intui rolul, adaposteste in sine premonitia si inlatura instinctiv deznodamantul pentru ca se afla in continua stare de alarma, observand, cercetand totul cu maxima incordare. Pasajul in care vorbeste despre exasperarea d-nei T. deconspira un astfel de personaj in care luciditatea si hipersensibilitatea s-au intalnit. Observatiile sunt consemnate aproape in termeni medicali; Fred ia act de starea anormala, de ticul nervos, de fixitatea privirii ca de expresii ale patologi­cului tulburarii d-nei T.
Dar, dincolo de nefericirea unei iubiri distructive, prin intermediul scrisorilor lui Ladima, Fred descopera si drama hamletiAna . Desi reticent in ceea ce priveste legaturile cu ceilalti, pe Ladima il numeste biet frate, frate adevarat din acelasi altoi de suferinta, tocmai pentru ca la radacina nefericirii lui se afla teroarea de a trai sub apasarea mortii. Desigur, experientele lor sunt diferite, dar amandoi descopera ca sunt incapabili sa accepte existenta ca derulare limitata si cenzurata de moarte. Fred Vasilescu intuieste existenta limitei si de aceea povestea lui Ladima declanseaza propria drama; se simte infratit prin sensibilitate cu poetul pentru ca el insusi are o structura contemplativa. Si nu doar in planul observatiei transpare aceasta inclinatie spre lirism, ci scriitura insasi deconspira o fire poetica. De pilda, pentru Fred, tristetea este profunda si convertita la tragic: Mi-a spus cu o tristete care m-a uimit si m-a acoperit ca un doliu sau Ma invaluie o tristete ca o presimtire. Fred are conturata, de asemenea, o estetica asupra vietii (exprimata in stil eseistic in jurnal) care dezvaluie un personaj sensibil si atent la scena generala a lumii, ceea ce ii explica disponibilitatea, neconsumata, spre alteritate. Mai exista, de asemenea, gustul personajul pentru risc; in cursele automobilistice sau aviatice, Fred sfideaza moartea, isi forteaza limitele, isi exprima dispretul fata de cenzura mortii.
Povestea lui de iubire nu constituie decat o fata a nefericirii de a fi de-o luciditate infatigabila. Cercetarea lui se indreapta in buna masura catre d-na T. in rememorarea mentala a lui Fred Vasilescu, portretul ei este un reper marcat in plan verbal de timpul imperfect, timp prin excelenta al spatiului imaginat. Imer­siunea in amintire este insotita de acest apel-portret care stimuleaza redesfa-surarea faptelor.

Portretul apare proiectat intr-o multitudine de variante ale caror forme de identificare sunt expresia si gestualitatea; nu era inalta si inselator slaba, palida si cu par bogat de culoarea castanei [...] Ca fizic, era poate prea personala ca sa fie frumoasa in sensul obisnuit al cuvantului. Avea orbitele putin neregulate, usor apropiate, pronuntate, cu ochii albastri ca platina, lucind, frematand de viata, care, cand se fixau asupra unui obiect, il creau parca. Barbia feminina, delicata, dar prelungirea ei intinsa frumos pana sub ureche, cam aparenta, caci era lipsita de orice grasime. Gura foarte mobila, vie ca o floare, plina. Gatul lung, robust, cu tendoane lamurite la orice intoarcere a capului.
Este o imagine-etalon, staruitoare pana la obsesie si care tradeaza de fapt anxietatea lui Fred; este vorba despre o turburare profunda, care depaseste dimen­siunile loviturii cumplite. Fred are vocatia dramei, pe care intalnirea cu celalalt (d-na T., Ladima si chiar scriitorul) o obiectiveaza. Dupa ce afla povestea lui Ladima, Fred descopera si altceva: cancerul vietii nu inseamna, de fapt, decat neputinta de a se solidariza cu celalalt (cu d-na T., de pilda) in postura sa de fiinta umana ; cunoasterea instinctuala ori detasarea lucida in fata amanuntului nu sunt suficiente pentru a capata sentimentul solidaritatii: Daca nu vezi cotidianul unui om, ci numai asa cum apare pe catedra, nu poti niciodata sa-l cunosti. Ladima nu are acces la cotidianul Emiliei, Fred il vede pe Ladima doar pe catedra, despre d-na T. Apar pareri contradictorii. De aceea, reconstituirea analitica a portretului exprima modul de a fi al personajului, drama luciditatii; Fred face din descrierea portretului o reconstituire a capacitatii sale de receptare.

Este indragostit si totodata alertat; nu-si traieste iubirea, ci si-o analizeaza, iar aceasta situatie devine insuportabila. Nu emotia intalnirii il fascineaza, ci perspectiva pe care i-o deschide comunicarea: Femeia aceasta, d-na T., este tovarasul care m-a oprit din drumul meu numai ca sa priveasca el ceva si de atunci am inceput sa vad si eu o multime de lucruri. De aceea, initiat fiind, intalnirea cu Ladima devine o bucurie scazuta, grea - bucuria comunicarii. Raportandu-se la G. D. Ladima, Fred Vasilescu descopera un alt mod de suferinta, deoarece poetul este un Quijote care dezerteaza, lasand in urma sa o iluzie seducatoare. in termeni camilpetrescieni totalitatea concreta intra cople­sitor si devasteaza constiinta personajului care percepe posibilitatea de a se detasa de realitatea necesara: Emilia, mizeria materiala, compromisul intelectual. Ladima reprezinta o existenta arhetipala, ceea ce justifica proiectia modelului sau la nivelul unor aparitii secundare; astfel, exista un personaj (D.) care aspira la con­ditia poetului, de asemenea, dupa moartea lui Ladima, Fred Vasilescu intalneste la Emilia un tanar cu figura de lautar [...], imbracat in haine negre, o fantoma a lui G. D. L. Fred il percepe si el ca atare, pe Ladima, si intelege totodata ca nu exista posibilitate de edulcorare a existentei intre limite. Nici trairea artistica (prin care incearca poetul sa se elibereze), nici marturisirea (jurnalul lui Fred) nu reprezinta salvarea, deoarece nici Hamlet, nici Don Quijote nu sunt scutiti de cenzura. Impasibil in fata destinului, Fred moare stupid, intr-un accident, ca si Hamlet.

Romanul lui Camil Petrescu aduce o viziune despre destinul fiintei al carei impact cu eternitatea este tradus intr-un sistem semiotic secund, anume povestea lui Procust. Prizonier in patul lui Procust, naratorul isi constientizeaza conditia de personaj, gandind hamletian. intre existenta de neacceptat (in care nu exista decat o iubire imposibila) si moarte, el alege aceeasi cale ca si personajul shakespearian, dar nu pentru ca a ajuns la cugetarea ultima, ci pentru ca a gasit o poarta deschisa de G. D. Ladima. De un ridicol sublim, ca si modelul sau (don Quijote), Ladima nu accepta existenta sub amenintarea mortii si isi confectioneaza o iesire decenta. isi alege sa moara in numele unei mari iubiri, lasand scrisoarea catre d-na T. Peste moarte, Fred devine complicele sau, alegand de asemenea libertatea de a iesi din joc - riscul de a zbura ori poate sinuciderea discreta.

Romanul Patul lui Procust constituie un loc de intalnire intre constiinta individuala si cea colectiva, un spatiu in care derularea unei povesti declanseaza semnificatii legate de experienta generala, iar dosarul de existenta se transforma in arhetip.