Alaturi de Eugen Lovinescu si de George Calinescu, Camil Petrescu (1894-1957) este una dintre marile constiinte literare ale generatiei interbelice. Spirit nelinistit, de inalta intelectualitate, receptiv la experientele literare ale vremii, Camil Petrescu da la iveala o opera diversificata ca forma si specii literare, dar unitara in tematica si continut, cuprinzand poezie, proza, teatru, eseistica, filozofie, chiar note de jurnal si de calatorie:

Poezie:
"Versuri" (1923), scrise sub impresia primului razboi mondial, incheiat de curand:

"cultiva cu o mare virtuozitate apocalipticul" si "teroarea de o primejdie anonima", razboiul aparand "monstruos, universal, hotarat de trambite divine" (G. Calinescu), idei reluate in proza in romanul "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi"; tot aici tanarul Camil Petrescu afirma dramatic: "Eu am vazut idei", tema fundamentala a operei sale, tratata si in drama "Jocul ielelor".
"Transcendentalia" (1931), poezie filo­zofica, in care fixeaza "imposibilitatea spiritului de a cunoaste absolutul" (Eugen Lovinescu).

Romane:
"Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" (1930), "Patul Iui Procust" (1933), "Un om intre oameni" (trei volume, 1954-1957), in care scriitorul face concesii ideologice si estetice noii oranduiri instaurate, cea comunista.

Piese de teatru:
"Jocul ielelor" (1919), "Act venetian" (1919), "Suflete tari" (1925), "Danton" (1926), "Mitica Popescu" (1926), "Mioara" (1943) etc. Aduce o importanta contributie la dezvoltarea dramei de idei in perioada interbelica.

Eseuri, studii si articole de critica literara, estetica si filozofie:
"Teze si antiteze" (1936), "Modalitatea estetica a teatrului" (1937), "Husserl - o introducere in fenomenologie" (1938).

Un eseu-pamflet:

"Eugen Lovinescu sub zodia seninatatii imperturbabile" (1939).

Opera lui Camil Petrescu, oricat de diversifi­cata ar parea aici, "prezinta o exceptionala unitate, sub trei aspecte: al problematicii, al spiritului polemic in care este scrisa si al facturii artistice".

(Ov. S. Crohmalniceanu). Sub aspectul problematicii, intalnim la Camil Petrescu o acuta drama a intelectualului, inculcata atat in romanele sale, "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" si "Patul Iui Procust", cat si in cele mai reusite piese de teatru, "Jocul ielelor", "Suflete tari", "Danton", "Act venetian", "Balcescu".


Eroii lui Camil Petrescu exprima impactul intelectualului cu lumea inconjuratoare; ei sunt student sarac, devenit apoi bogat, casatorit din dragoste (Ghsorghidiu), ziarist si poet (Ladima), conducator politic (Balcescu, Danton), ostas (Pietro Gralla), militant social si politic (Gelu Ruscanu). Sunt insetati de absolut, absolutul in dragoste (Stefan Gheorghidiu, Pietro Gralla, Andrei Pietraru), in justitie (Gelu Ruscanu), in infaptuirea programelor politice (Balcescu). Robespierre, din "Danton", este un spirit mult prea geometric, judecand lumea din perspectiva restransa a viziunii sale; in "Jocul ielelor", Gelu Ruscanu se sinucide, pentru ca nu se face dreptate si criminalul, Saru-Sinesti, nu este pedepsit; in "Act venetian", Pietro Gralla devine vulnerabil, abandonandu-si idealurile, in momentul cand afla ca sotia il insala cu un personaj marunt.


Jocul ielelor
Ca dramaturg, Camil Petrescu amplifica si esentializeaza drama intelectualului, transpusa epic in romane, fiind preocupat de forma de manifestare a ideii ca mod de perceptie si de guvernare a lumii:

"Noi trebuie sa asezam la temelia societatii viitoare postulatul: inteligenta (in sens fenomenologic) nu greseste niciodata, toate greselile sunt istorice..."

Ideea "noocratiei necesare", a intelectului chemat, in sens platonician, sa conduca, lumea, este o stare de spirit si, in acelasi timp, o modalitate de a justifica transcendentul ideatic al personajelor chinuite de drama propriei constiinte. Toti intelectualii lui Camil Petrescu traiesc drame intense ale neconcordantei dintre real si absolut, fiind niste inadaptati, prinsi intr-un iluzoriu joc al ielelor, fara sa tina seama de faptul ca relativizarea fenomenelor, nu absolutul primordial, este adevarul dominant al acestei lumi intrate intr-un proces de entropie generalizata. Ei sunt obsedati de idei absolute, desprinse dintr-un sistem de principii fundamentat aprioric. Tragedia se produce exclusiv la nivelul constiintei. Personajele nu sunt afectate de suferinte fizice, ci de perceptii ce actioneaza la nivelul mintii, al modului de a concepe lumea. Gelu Ruscanu, Pietro Gralla, Stefan Gheorghidiu apartin galeriei de intelectuali ratati, suficient de lucizi pentru a intelege ca lumea din jurul lor este cladita pe o imensa amagire, pe imposibilitatea de a-si depasi tarele existentiale. Gelu Ruscanu este insetat de un ideal care nu se poate implini, sufera deci de o contradictie in idei:

"A avut trufia sa judece totul. [...] Pentru ceea ce nazuia el sa inteleaga nici o minte omeneasca n-a fost suficienta astazi..."

. Personajul, aspirand la armonia monadelor lui Leibniz, are ascendenta absolutului la care mi poate ajunge niciodata, sacrificandu-se pentru o idee abstracta, pentru incapacitatea de a realiza dreptatea absoluta, i filozofica. Din punct de vedere tipologic, Gelu Ruscanu este un intelectual dilematic, aflat intr-o postura inadecvata: fiind director al ziarului "Dreptatea sociala", este silit sa recurga la compromisuri pentru propria supravietuire si, mai mult, pentru a nu tulbura o ordine sociala si umana de mare complexitate, ea insasi intemeiata, de-a lungul timpului, pe compromisuri si pe multe antinomii. Imaginea acestei lumi rezulta de altfel din revelatia pe care a avut-o scriitorul in 1916, in timpul sangeroasei batalii de la Verdun, cand se intorcea intr-o seara de la o bataie cu flori la Sosea, intamplare devenita geneza, motiv de scriere a piesei:

"intelegeam atunci ca lumea asta nu e «cea mai buna cu putinta», ca Leibniz nu a avut dreptate. in sambata aceea s-a desprins in mine autorul dramatic si intr-o saptamana , lucrand insetat zi si noapte, am scris [...] prima versiune din «Jocul ielelor», care trebuia sa fie drama imperativului violent si categoric al «Dreptatii sociale»..."

.

Gelu Ruscanu are perceptia Unei lumi degradate, dar si iluzia ca aceasta poate fi schimbata prin intoarcere la armonia monadica initiala. Alt personaj al piesei, pragmaticul Praida, a avut si el, in tinerete, tentatia absolutului:

"inainte de a studia ingineria, am vrut sa studiez in Germania matematicile pure. Dar am cazut peste noile teorii matematice, ale antinomiilor, si m-am ingrozit. Logica asta pura sfarseste iremediabil in marasmul incertitudinilor. Dreptatea asta formala, abstracta, are sa te lase odata suspendat in gol... tocmai cand ii vei cauta mai desperat continutul..."

. Gelu Ruscanu are insa, in plus, revelatia unei lumi perfecte, sugestie alegorica a jocului ielelor, "dans antropomorf al ideilor pure" (V. Mandra):

"Cine a vazut ielele devine neom... Trece flacaul prin padure, aude o muzica nepamanteAna si vede in luminis, in lumina lunii, ielele goale si despletite, jucand hora. Ramane inmarmurit, pironit pamantului, cu ochii la ele. Ele dispar si el ramane neom. Ori cu fata stramba, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu nostalgia absolutului. Nu mai poate cobori pe pamant. Asa sunt ielele: pedepsesc... Nu le place sa fie vazute goale de muritori..."


.
Protagonistul dramei, marcat de "jocul ielelor", avand "nostalgia absolutului", se asaza deliberat tocmai in puncul genuin al antinomiilor unei lumi intrate intr-o entropie morala iremediabila. Intriga se declanseaza in momentul cand Gelu Ruscanu incepe o violenta campanie impotriva ministrului justitiei, Serban Saru-Sinesti, amenintand cu publicarea unei scrisori din care reiese ca acesta este un criminal, ucigandu-si cu ani in urma o matusa batrAna , pentru a-i lua bijuteriile si averea. Adept al dreptatii absolute, Gelu Ruscanu militeaza pentru aplicarea principiului "Fiat justitia, pereat mundus!", dar intentia sa intra in contradictie cu opiniile majoritatii personajelor din jur, fiecare aducand argumente contrare, declansand chiar drame umane, prin dezvaluirea unor evenimente trecute compromitatoare.


In primul rand, colegii de redactie, si indeosebi Praida, sunt adeptii unei intelegeri cu ministrul justitiei, cerand, in schimbul nepublicarii scrisorii, eliberarea din inchisoare a unui militant socialist, Petre Boruga, aflat intr-o stare de sanatate disperata. Gelu Ruscanu se opune acestui compromis ce ar fi inclus si eliberarea unei serii de alti camarazi ai lui Boruga, aparandu-si in continuare ideile de dreptate absoluta, rezultate din conceptul kantian al categoriilor apriorice. Faptele contradictorii se multiplica, creand personajului mari dileme morale, punandu-l in situatia de a analiza si a alege intre un adevar absolut, dar cu efecte devastatoare, si minciuni sau tainuiri cu efecte caritabile, protectoare pentru personaje al caror trecut nu a fost totdeauna fara pata. Astfel, Gelu Ruscanu afla ca marele poet Ion Zaprea, apreciat de lumea intelectuala, este in viata obisnuita un marunt functionar necinstit, care ar trebui judecat pentru delapidare. Un alt fel de dilema morala il are in vedere pe administratorul de la Cimitirul Nou, vinovat ca vinde lumanarile si florile aduse decedatilor pentru a-si intretine familia nevoiasa. Alte personaje aflate in aceeasi situatie sunt tipograful orbit de culegerea indelungata a plumbului pentru litere, care de mult ar fi trebuit sa fie concediat, dar este tinut in continuare pentru a-si ajuta familia bolnava de tuberculoza, sau Kiriac, nebunul obsedat de ideea revolutiei, care doneaza bani redactiei ziarului pentru a se plati salariile mizere ale gazetarilor. Irena, matusa lui Gelu Ruscanu, observa aceasta situatie demna de tinutul Anzin din "Germinai" sau din spatiul-cronotop "L Assommoir", de Zola, si vrea sa-i ajute pe tipografi, prin intermediul unei societati de binefacere, dar impatimitul de absolut refuza, sub pretextul facil ca ar acredita un mijloc de binefacere specific societatii burgheze.


In mijlocul acestor contradictii ale lumii reale, izvorate din meschinaria vietii cotidiene, se afla insusi protagonistul adevarului absolut, pus in situatia de a se confrunta el insusi cu o realitate necrutatoare, care il angajeaza in mod nemijlocit. Astfel, scrisoarea compromitatoare, in care se relata ca viitorul ministru si-a ucis cu sange rece matusa, inabusind-o cu o perna si pradand-o apoi de bani si de bijuterii, iar, prin testament, de toata averea, era primita chiar de la sotia lui Saru-Sinesti, Maria, fosta iubita a lui Gelu Ruscanu, care, in plus, ii declanseaza o noua dilema, daca l-a iubit sau nu cu adevarat. Dezvaluirea legaturii ei extraconjugale ar duce-o pe Maria Sinesti in pragul sinuciderii, tentativa care ii mai esuase candva. Maria este un personaj feminin supus unei teribile oscilatii intre bine si rau, intre puritate sufleteasca si tendinte anihilatoare, abisale. Chiar ea isi recunoaste natura duala: intr-o latura a personalitatii este sincera, generoasa, in timp ce in alta este situata la extrema cealalta, fiind duplicitara si josnica. Gelu Ruscanu are, in acelasi timp, indoieli asupra dovezii in justitie a unei scrisori de dragoste a unui personaj atat de oscilant, idee intarita de Saru-Sinesti, care isi acuza sotia ca este o nimfomana , fiind sigur ca marturia ei nu ar fi credibila intr-o curte cu jurati.
Pentru Gelu Ruscanu, publicarea scrisorii justifica ideea de justitie totala, de implinire a propriei sale incercari de atingere a absolutului. in acest caz, protagonistul se situeaza dincolo de conditia de complice, in timp ce tainuirea adevarului inseamna pentru el abandonarea ideilor proprii in favoarea compromisului. Pentru Ruscanu, juristul, tainuirea unei crime este un act de patologie sociala, de aceea el nu poate consimti la un astfel de comportament. in plus, alaturi de aceasta situatie agravanta, se poate descoperi o alta serie de
dileme morale: crima nepedepsita comisa de ministrul de justitie confirma faptul ca insasi justitia este oarba, situatie consfintita de chiar slujitorul ei cel mai mare.

Lovitura de gratie ii este data lui Gelu Ruscanu de un alt adevar, care il viza direct, prezentat atat de matusa sa, Irene, cat si in confruntarea finala cu ministrul acuzat: Serban Saru-Sinesti fusese in tinerete ucenic al lui Grigore Ruscanu, mare avocat, un om complexat si un intelectual ratat, evocat de Camil Petrescu si in romanul "Patul Iui Procust".

Tatal lui Gelu Ruscanu se indragostise de o actrita mediocra, frivola, care ii cerea bani multi pentru toalete somptuoase; pentru a face fata acestei situatii, Grigore Ruscanu comisese o delapidare la o societate unde lucra, cerandu-i secretarului sau,- Saru-Sinesti, sa achite, prin imprumut, aceasta suma enorma. Supus unei forte distructive peste masura, Grigore Ruscanu se sinucisese chiar cu pistolul trimis de amanta vulgara, in chip de adio, iar sora lui ii va plati lui Sinesti, in rate, suma de bani datorata. in plus, Saru-Sinesti l-a intretinut la studii pe Gelu Ruscanu, platindu-i din umbra toate cheltuielile.


In finalul piesei, cu toate iluziile prabusite, rasturnand in sine intreaga interpretare a principiilor despre absolut, zdrobit de acest punct de maxima convergenta a antinomiilor lumii in care traieste, Gelu Ruscanu se sinucide, asumandu-si intreaga vina pentru raul pricinuit:

"Raul e in noi... Totul in lume este coruptibil... Nimic nu e intreg si frumos... si nici nu poate deveni [...] Mai merita viata asta sa fie traita, daca totul ti se da atat de carpit si de indoielnic?..."

. in acest gest se observa o circularitate a destinului: lumea de rechini a societatii interbelice isi inghite prada cu usurinta. Mai mult, ministrul ii demonstrase, in confruntarea decisiva, ca incercarea lui de compromitere este sortita esecului: Sinesti are o pozitie sociala atotputernica, iar publicarea scrisorii nu il va afecta intr-un razboi mediatic in care el este superior; in plus, scandalul nu ar declansa decat nefericirea unor personaje rara nici o legatura cu cazul. Gelu Ruscanu este distrus atat sufleteste, cat si in planul sau ideatic de percepere a lumii. Desigur, el nu intelege faptul ca Sinesti este un alt idealist, intr-un sistem de referinta mai amplu, si de aici decurge acutizarea dramei existentiale a protagonistului. Gelu Ruscanu este un om lipsit de un orizont ideatic compensator, mai vast
decat al propriilor idei pure.


In drama "Jocul ielelor", Camil Petrescu pune in evidenta caracterele unui timp
istoric corupt, in care luptele politice se duceau prin cele mai nemiloase mijloace. intr-o lume decadenta, falsificata de relatiile neprincipiale dintre oameni, idealisti ca Gelu Ruscanu nu
pot supravietui. Cauza determinanta de rau a lumii este temporalitatea, criza de timp a vietilor particulare. Gelu Ruscanu este un caracter kantian, preocupat de problema metafizica a lumii dihotomice, impartita in doua categorii distincte: adevar si neadevar. Disolutia personajelor, formulata de Henri Bergson, este a imposibilitatii de sincronizare a timpului interior, subiectiv, cu cel exterior, obiectiv. Personajul Gelu Ruscanu, invadat de idei absolute,
exacerbeaza o subiectivitate maladiva, iar trairile sale interioare il determina sa ia decizii gresite. Din aceasta cauza, el se loveste de obstacolele lumii dominate de timpul obiectiv, impersonal, esuand in incercarea sa de a impune regulile lumii subiective.

Lumea se defineste in spirit opus monadelor leibniziene, ca un domeniu inferior, dominat de patimi si de interese obscure, carora numai cei puternic ancorati in realitate le pot supravietui. Gelu Ruscanu este unul din spiritele slabe, dominat de dorinta de a impune celorlalti propria masura de dreptate. Personajele din dramele lui Camil Petrescu sunt doborate de o sterilitate a vietii, compensata vag prin incercari de suprematie intelectuala, prin dezvoltarea unor miscari ideatice rara efect salutar in viata reala. Lipsite de un spirit rector al realului, complacandu-se intr-un eterism al speculatiilor intelectuale, aceste personaje esueaza in mod lamentabil.