Eseul stralucitor al lui Constantin Noica se refera la relatia paradoxala dintre Eminescu si nefiinta: nefiinta inseamna moartea, nemiscarea, odihna, in timp ce la Eminescu predilecta este miscarea, neodihna. intr-adevar, intregul evantai de manifestari ale omului se refera la sistemul de referinta individual:

"intreg evantaiul lui de deschideri catre lume si cultura se strange pentru noi intr-o inima, care bate."

Inima, biologicul, este supusa suferintei, care poate fi nemiloasa, chiar in cazul nemuririi: "Ai mila si stinge lungi zilele mele..."

. Zilele au fost lungi din "prea plinul", nu din golul lor.
Viziunea asupra lumii este a apocatastazei universale:

"Stim noi de nu traim pe-o lume,
Ce pe nesimtite cade?"

Lumea cade intr-un abis temporal, care ii conjuga energiile si ii multiplica si demultiplica dimensiunile. Popoarele, la Mihai Eminescu, dobandesc, printr-o metaforizare extrema, valoare de adevar, prezentul fiind eternizat, proiectat in viitor.
Nefiinta se leaga de Eminescu, pentru ca el este unul dintre vizionarii care infrunta "valul" timpului, nu se lasa purtat de el, traind in apropierea mortii, incercand sa o ia in deradere, pentru a obtine nemurirea.
Eminescu descopera in trecut, in folclor, viitorul, iar tehnica este privita, in cele din urma, ca un mijloc de progres, desi e receptat cu ochiul nostalgic al intoarcerii catre trecut: "Unde vine drum de fier..., ca si cum ar fi regretat o noutate a veacului, pe masura careia in realitate putini erau ca el, cu deschiderea sa catre stiinte; asa cum astazi, in a doua jumatate a veacului XX - cand stiinta si tehnica s-au maturizat, in asa fel incat ele nu mai fac sa piara cantecele - folclorul se intoarce, cu stilul si viziunile sale, spre viitor, iar Eminescu poate fi intors si el spre viitor; asa cum o fac in acelasi timp cuvintele batrane romanesti, in care poti citi o anticipatie a lamuririlor si iscusirilor ce stau sa vina pentru om, la fel invocarea neantului de catre Eminescu poate sa nu mai apara acum drept o nostalgie, ci drept umana sfidare."



Tratatul despre "Demnitatea omului, singurul in care Pico della Mirandola ne mai poate spune ceva", afirma ca omul a venit fara chip determinat, fara insusiri speciale, cum sunt cele ale ingerilor, pentru ca omul poate lua locul tuturor fapturilor de pe glob si "el nu se multumeste niciodata in locul al doilea".


Eminescu se comporta in acelasi fel, "ratacit, nemangaiat, ca un suflet fara parte", in stilul omului Renasterii, el devenind fiinta globala, care percepe trecutul, prezentul si viitorul ca pe un singur "frame" al unui intreg multiversal:

"Darul ce ni s-a facut prin Eminescu? A aparut in lumea noastra un om care-a inteles sa fie om deplin. Cineva care n-a vroit sa fie al doilea."