Eseul "Partea noastra de cer" include o separare in sectiuni a spatiului aerian, ca pe ecranul unui modern radar sofisticat. Fiecare popor are partea lui de cer, adaptat in functie de specificul national si Noica remarca acest adevar in mod explicit:

"Daca s-ar intreba cineva de ce dam atata insemnatate catorva cuvinte romanesti, am raspunde: pentru ca aceasta e partea noastra de cer."

Cerul si spatiul geografic se dovedesc a fi generatoare de cuvinte. Observatia stelelor este o ocupatie captivanta, cerurile putand sa contina stele mai frumoase in alte parti, dar stelele cerului romanesc sunt "acestea" si acest lucru are o relevanta inconfundabila:

"S-ar putea ca din Honduras sa se vada stele mai frumoase; dar acestea sunt stelele noastre."

Observatoarele astronomice nu fac decat sa inregistreze spatiul, dar nu reusesc sa determine specificul national al fiecarui cer.
Zona geografica a Romaniei tine de o stea dubla, pentru ca aici exista "expresia se cade-nu se cade".

Din aceasta singura explicatie, a sensului lui "se cade-nu se cade", mentioneaza filozoful, se poate scrie un intreg tratat de estetica. h2e214hl16pmc

O galaxie ciudata, separata de Calea Lactee, este "Galaxia Caderii", pentru ca din acest cuvant, "cadere", se poate construi un intreg "sistem de filosofie".

Sensurile cuvantului "cadere" se multiplica la nesfarsit:

"Iarasi, nimeni nu te obliga sa faci din cuvantul nostru «cadere», care exista in toate limbile, un sistem de filosofic Dar daca sunt in cuvantul acesta, invalmasite ca intr-o nebuloasa, atatea intelesuri despre lume si om, atatea caderi care coboara, caderi care urca sau caderi care stau pe loc, atunci cum poti sa lasi cuvantul in haosul si risipirea lui? Cine sa-l exploreze, sub ce alt cer?" in viziunea universala a lui Noica, coltul de lume este "luminat si intunecat in «sinea» (sinea omului, a lucrurilor), in steaua aceasta care palpita, care se dezvaluie si invaluie neincetat:

Multe stele sunt pe cer
Care toate-n ziua pier,
Si mai mari si luminoase,                                                       
Nu-s ca mandra de frumoase,
C-asa merge de frumos,
Gandesti ca scrie pe jos."


Proiectia cuvintelor de ascendenta cereasca este periculoasa, pentru ca "aci se isca primejdia de a orbi, tot privind doar la cele din peticul nostru de cer, si de a crede ca mandrele noastre sunt mai frumoase ca altele."

Lumea arhaica este conservata, printr-o stranie regenerescenta a spatiului revolut, in atemporalitate, in trecut, pentru ca numai atunci apar marile teorii si fapte:

"intr-o insemnare postuma, intitulata frumos Stratul mumelor, Lucian Blaga vorbea despre metafizicile cu putinta in trecutul nostru,.«daca li s-ar fi dat sa fie». Dar nu numai metafizicilor nu le-a fost dat sa fie in acel trecut; nici culturii celei mari, nici aspiratiilor istorice superioare ale comunitatii noastre, nici atator nazuinte ale insului romanesc."

Toate aceste aspiratii s-au sedimentat intr-un strat al mumelor, intr-un fond fenomenologic narativ atemporal, asteptand sa fie scoase la iveala.

Limba romana este susceptibila de innoiri perpetue, pentru ca, purtatoare de "comori ale gandului in ea", are "tocmai partea netraita din ea."

Astfel se explica unicitatea cuvantului "dor" si "nedezlegatul" limbii care ii cuprinde semantica inefabila. Cerul romanesc al limbii, ca Logos Etern, ca spatiu materializator al virtualului, este inca neexplorat, in timp ce toate celelalte elemente ale limbilor franceza si engleza, spre exemplu, au fost explorate de mult timp:


"Cand te uiti la limba franceza si la felul cum a fost explorata si folosita in toate nuantele ei, de catre curteni, de clasicismul veacului al XVII-lea, de moralisti, de saloane, de diplomati si de gramatici, te intrebi cat rest pastreaza ea. Cand vezi limba engleza explorata in zonele ei ultime inca din 1600, cu jocurile de cuvinte din Romeo si Julieta sau rafinamentul poeziei lui Ben Jonson, te intrebi ce surprize de gand (cele de expresie sunt tocmai lotul ei) mai poate rezerva ea."



Limba romana ramane, insa, un spatiu mereu viu, ce se deschide in explozii, chiar pentru lingvistul secolului al XlX-lea:

"incantarea filologilor, in veacul trecut, de a avea in fata o limba neexplorata si cu un destin atat de miraculos ca limba romana , ar putea fi regasita Si astazi pe toate planurile."

Frumusetea si atractia necunoscutului genereaza o adevarata excursie a gandului sau o materializare extrema a expeditiilor intr-un "spatiu extrem" ("deep space"), spatiul cosmic al Multiversului:

"Toata aceasta bucurie, chiar in formele ei delirante, de a intalni noul in lumea dimprejur, in peticul nostru de cer, poate fi si una a gandului, asadar. Cand incepi sa explorezi bolta pe care sunt inscrise cuvintele noastre, iti ies inainte tot felul de stele noi, pe .care nu le vedeai cu ochiul liber."

Un studiu comparativ ar indica spatiile goale sau pline:

"... este o incantare sa vezi ce face prefixul ne- in limba romana , spre deosebire de in-, care e neproductiv; sau sa vezi ce face particula «s» care sminteste cuvintele, ori, in sfarsit, sa vezi ca langa nu noi avem si pe ba, care nu stii bine cum se intampla ca sfarseste prin a fi un da, caci din negatie devine un intaritor."



Legatura cu un taram paralel, cu un "cadru" ce se cere a fi explorat, se traduce si prin existenta unor cuvinte ca "Nefartate, ne-fartate" sau din oglindirea materiei "in antimaterie", a protonului "in antiprotoni" si a corpilor in "anti-corpi".

Limba este un punct de legatura, poate, cu Marele Necunoscut sau cu opusul lui Dumnezeu, cu "ingerul cazut":

"Limba noastra te duce singura la intalnirea cu Celalalt, care prin participatia lui la lume o confirma dezmintind-o, intocmai ca negatia hegeliAna ."


Faptele rostite mai sus, incercarea descifrarii "boitelor de intelesuri" ale limbii romane, sunt accesibile din perspectiva timpului nesfarsit, pentru ca cerurile se multiplica, la fel ca in "Luceafarul" lui Mihai Eminescu, in calatoria spre Domul Etern, al lumii de la inceput:

"Toate acestea si multe altele sunt aici, sub luneta. S-ar putea ca marile limbi culte, ori dimpotriva altele, ca limbile bantu, sa fie mai interesante sub multe raporturi. Dar ele nu sunt pe cerul nostru. Sau, intr-un fel, sunt si ele, caci fara adancirea in alte limbi si fara limbile clasice, inclusiv sanscrita, nu-ti cunosti pana la capat propria limba. Dar este si aici adevarata vorba lui Cantemir: «din limbi straine sa inveti si in limba tarii tale sa scrii». in alte ceruri sa privesti si sub cerul lumii tale sa visezi."

Legatura tuturor limbilor cu un fond etern, atemporal, cu un punct terminus, dincolo de care vine sciziunea, de dupa momentul prabusirii turnului Babei, este demonstrata fara tagada de marele filozof.
Mircea Martin, in "Dictiunea ideilor", scria despre desfasurarea filozofica a conceptelor:

"Desigur nu mai e nevoie sa vorbim despre caracterul creator - in ordine intelectuala - al activitatilor teoretice. Nimic mai probant in acest sens decat gestul insusi de a ridica din neant o constructie ideala. Artistul cu fictiunile lui verosimile nu face altceva.


Ca si scriitorul, filozoful si, pe un spatiu mai redus, criticul de idei sunt niste «maestri ai posibilului», adica niste creatori. Ei au, cum s-a spus, «aripi crescute inauntru», avanturile lor se consuma si se concretizeaza in spatiul esentelor abstracte. Spatiu mult mai plin de viata decat pare de obicei."