Poezia este un repros adresat tinerei femei pentru pacatul de a apela, in mod direct, la metode de infrumusetare artificiala:

"Pentru ce iti ungi, femeie, fata cu atata ghileala
Si iti muruiesti obrazul cu bacan si cu vapsala?
Si de ce t-incingi grumazul cu petre stralucitoare
Si iti umezasti zulufii cu ape mirosatoare?".

Frumusetea artificiala, obtinuta prin mijloace improprii, este trecatoare, iar femeia care procedeaza astfel isi neaga zestrea biologica evidenta:

"Mai bine-ai purta de grija sa castigi acele daruri

Cu care faci podoaba la a sufletului haruri.
Daca vrei sa te iubasca barbatul tau cu credinta
Si de voiesti intaleptai sa-ti caute cu umilinta,
Uita-te de vezi pe mere ce rosala straluceste
Si trandafirii pe carii nici zugrav nu-nchipuieste
Firea s-au silit a face acea vie zugravala
Si-a lor dulce frumusata vesaleste, iar nu-nsala.
Lasa, dar, fatarnicia s-a obrazului schimbare,
Caci frumusata fireasca robeste pe om mai tare."


Frumusetea intrinseca determina o stralucire a trupului, de sorginte naturala si divina, idee exprimata de Costache Conachi in versuri fluente, cu o anume naturalete poetica.