Idealul poetic al lui Dimitrie Anghel se transforma in nostalgia unei metamorfoze florale, pentru a ajunge mai usor pe bratele femeii iubite. Crinul este, pentru poetii simbolisti, simbol al puritatii:

"Vroind sa uit, pe-o seara dulce lasasem sa m-adoarma crinii...
Si se facea ca fara voie traiam acum o viata noua:
Eram si eu un crin ca dansii, si-n dezmierdarile luminii
imi intindeam voios potirul sa prind o lacrima de roua."

Transferul existentei in elementul floral constituie o experienta sublima pentru poetul insetat de ideal:

"Visand traiam cu ei acuma, si-atat de alb eram sub luna,
incat abia scriam o umbra cand m-alinta sagalnic vantul;
Dar tihna se facuse-n mine si calda inima si buna,

Ca reveneam sub alta forma, sa-mpodobesc si eu pamantul."

Crinul este si un simbol al fanarii rapide, vazuta insa ca o stingere blanda in casa iubitei, pe bratele ei:

"Cand far de veste-o mana pala, miscandu-si umbra pe gramada,
Ca sub imboldul unei forte necunoscute si fatale,
S-a-ntins vrajmasa sa ma franga - si-acuma, alb ca o zapada,
Muream tihnit de-a doua oara in linistea odaii tale."

Tema mortii florale se intalneste cu aceea a iubirii, intr-o metamorfoza ce atinge sublimul trairii erosului prin stingere blanda:

"Muream din nou, dar cand trudita facandu-ti bratele cununa,
A fost s-adormi zambind la mine, cu fata calma intre perne,
Eu ca o pulbere de aur m-am ridicat usor sub luna,
in cautarea altei forme desavarsite si eterne."