Dimitrie Bolintineanu (1819-1872). Se naste in Bolintinul din Vale, un sat din apropierea Bucurestiului. Urmeaza Colegiul Sf. Sava, fiind coleg cu Nicolae Balcescu, Ion Ghica si Grigore Alexandrescu. Debuteaza cu elegia "O fata tanara pe patul mortii", in 1842. Poezii arhicunoscute sunt legendele istorice "Muma lui Stefan cel Mare", "Mircea cel Mare si solii", "Daniil Sihastrul", "Codrul Cosminului", in care cultiva imaginea eroului romantic desprins din cadrele istoriei nationale. Scrie epopeea "Traianida", o ampla lucrare de sinteza a trecutului istoric. Calatoreste prin Asia Mica, Palestina si Egipt, ciclurile "Macedonele" si "Florile Bosforului" fiind rodul acestei inedite experiente romantice. Scrie "Cantece si plangeri", "Poesii vechi si noue" (1855), "Manoil" (roman, publicat in 1855 in "Romania literara" a lui Alecsandri), "Calatorii in Palestina si Egipt" (1856), "Calatorii pe Dunare si in Bulgaria" (1858), "Calatorii la romanii din Macedonia si la Muntele Athos".

Este considerat de francezul Theodore de Banville un parnasian avant la lettre.


Legendele istorice ale lui Dimitrie Bolintineanu sunt marcate de o retorica declarativa si de un patriotism ardent, pe care se aplica motivul romantic al eroului medieval surprins, ca un zeu pagan, intr-un cadru salbatic, nocturn, pe un varf de munte, meditand asupra trecerii timpului si destinului patriei: "Ca un

glob de aur luna stralucea
Si pe-o vale verde ostile dormea;
Dar pe-un varf de munte sta Mihai la masa
Si pe dalba-i mana fruntea lui se lasa."

Imaginea voievodului este simbolica, surprinsa parca intr-un sobor al cinei de taina, urmata, in sens biblic, de sacrificarea eroului:

"Sta in capul mesei, intre capitani
Si recheama dulce tinerii sai ani.
Viata noastra trece ca suava roua
Cand speranta dulce ne surade noua.
Astfel asta data viata lor cura;
Cugetele triste nu-i mai turbura;
Luna varsa raze dulci si argintoase;
Austrul le sufla coamele pletoase;
Capitanii toarna prin pahare vin
Si in sanatatea lui Mihai inchin."


Voievodul apare ca un dominus majestic, ca un om situat dincolo de hotarele lumii telurice, care isi rosteste pentru veacurile viitoare mesajul testamentar:

"Dar Mihai se scoala si le multumeste
Si, luand paharul, astfel le vorbeste:

«Nu va urez viata, capitanii mei!
Dimpotriva moarte, iata ce va cei!
Ce e viata noastra in sclavie oare?
Noapte fara stele, ziua fara soare.
Cei ce rabda jugul s-a trai mai vor,
Merita sa-l poarte spre rusinea lor!
Sufletul lor nu e mai presus de fierul
Ce le-ncinge bratul, iau de martur cerul!
Dar romanul nu va campuri fara flori,
Zile lungi si triste fara sarbatori.
Astfel e vulturul ce pe piscuri zboara:
Aripile taie-i, ca ar vrea sa moara!
Astfel e romanul si roman sunt eu
Si sub jugul barbar nu plec capul meu."