Dimitrie Cantemir publica la Iasi, in 1698, "Divanul sau Galceava inteleptului cu lumea sau Giudetul sufletului cu trupul", prima sa opera, sub semnul prozei filozofice, cu o structura de dialog platonician, un prim eseu pe teme de etica din literatura romana . in prima parte, inteleptul se "galceveste" cu Lumea, cu mentalitatile intarziate ale epocilor revolute: Lumea ii pune in fata nemurirea numelui; renumele, raspunde inteleptul, nu micsoreaza grozavia mortii. in urmatoarele doua parti adopta o pozitie mai toleranta fata de dogmele pagane, incercand sa stabileasca similitudini ale acestora cu religia crestina.

Schema narativa a acestei scurte secvente de proza dialogata se bazeaza pe ceea ce Wayne C. Booth numea narator dramatizat, dublat in doua voci, una reprezentata de intelept, care acuza lumea de usuratate, si alta a Lumii care se mira ca filozoful nu este atras de ea. Filozoful observa ca lumea se transforma din rea in mai rea, propagand un principiu maniheist, in timp ce inteleptul poate accede la o anumita iluminare, prin efectul contrastelor, dat de coincidentia oppositorum: "- Ba buna, de te voi, precum rea sa fii recunoaste, ca prin rautate bun sa ma fac si la mai mare bine sa ajung."


Luxul, gloria, efemeritatea nu-l intereseaza, de aceea el se situeaza la un alt nivel al existentei, proiectat catre vremurile viitoare.

Prin contrastul permanent al sufletului cu trupul, al inteleptului cu Lumea, se exprima, in viziunea lui Cantemir, progresul, perfectiunea umana . Lumea trebuie vazuta in rautatea ei, pentru ca omul sa devina mai bun, trebuie inchipuita nebuna, incat, spune inteleptul, "prin a ta nebunie intelept sa ma fac..."



In acest scurt fragment dialogul se contopeste cu naratiunea, cele doua personaje simbolice preluand functia naratorului, care trebuie sa povesteasca nu numai ceea ce au rostit intr-adevar preopinentii, dar sa sugereze implicit si tonalitatea si gestica replicilor, tot ceea ce, intr-o reprezentare scenica, ar fi cuprins in prezenta si jocul actantilor.