Fragmentul din manual contine o secventa narativa memorabila, una dintre scenele ireversibile ale istoriei, moartea lui Mihai Viteazul pe Campia Turzii, in 1601. Evenimentul, foarte bine cunoscut din cartea de istorie, este introdus in discursul narativ cu ajutorul perfectului simplu, marca a campului fictional care incepe:

"Iar cand fu intr-o dimineata, vazu Mihai-voda oastea nemteasca venind catra cortul lui, unii calari, altii pedestri, si socoti Mihai-voda ca acestea sunt ajutor lui, si nimica de dansii nu se temea."

Autorul se comporta ca un narator martor, care spatializeaza scena si inventeaza detalii, avand chiar opinii proprii asupra intamplarilor, caci noii sositi, "procletii" (afurisiti, blestemati), nu sunt prieteni, ci vrajmasi. Voda nu are insa prevederea si suspiciunile pe care ar trebui sa le aiba un personaj de importanta sa, fiind surprins intr-un moment de exaltare, "vesel", chiar avand cuvinte de apreciere despre aliati care, intre timp, din misterioase motive politice, ii devenisera dusmani de moarte:

"Bine-ati venit, voinicilor, vitejilor".

Executia este scurta, ca o ghilotina a istoriei, verbele la perfectul simplu avand, in semantica si succesiunea lor, viteza loviturilor si precizia miscarilor si momentelor complotului: vrajmasii "sa repezira asupra lui ca niste dihanii salbatece", unul il "lovi drept in inima, iar altul degrab ii taie capul".


In acest moment, intr-un punct culminant, textul ia aspect de litanie lirica, pe tema fortuna labilis, naratiunea dobandind accente subiective, in cuvinte de mare poezie:

"Si cazu trupul lui cel frumos ca un copaci, pentru ca nu stiuse, nici sa imprilejise sabiia lui cea iute in mana lui cea viteaza."

Imaginea trupului cazut in tarAna , deschide in text o analepsa, mai intai o privire inapoi asupra sortii umane in general, rapuse de la inceputul lumii de invidie ("Ca pizma au pierdut pre multi barbati far de vina, ca si acesta." ), apoi pentru a sublinia rolul lui Mihai Viteazul in apararea crestinatatii de puhoiul turcesc:


"Caci era ajutor crestinilor si sta tare ca un viteaz bun pentru ei, cat facuse pre turci de tremura de frica lui."

Pierderea lui Mihai este o lucrare a diavolului, mereu opus "neamului crestinesc":

"Iar diavolul, cel ce nu va binele neamului crestinesc nu l-au lasat, ci iata ca cu mestersugurile lui au intrat prin inima celor hicleni, pan-il dedera mortii. Si ramasera crestinii si mai vartos Tara Rumaneasca, saraci de dansul".


Fata de o asemenea fapta, naratorul izbucneste in imprecatii, aruncand "anathema" asupra lui Basta si anticipand, printr-o prolepsa intarita de intelepciunea populara, si sfarsitul cumplit al acestuia, "belit de viu la foaie" de imparatul Rudolf, confirmand proverbul "cine sapa groapa altuia, el cade intr-insa."


In final, cronicarul anonim conchide:

"Pan-aici s-au sfarsit toata jitiia raposatului Mihai-voda", constient, ca orice narator creditabil, autentic, ca intre istoria vietii ("jitiia") marelui voievod si discursul sau se creeaza acel spatiu al viziunii narative personale, specifica textului literar, care abunda in arhaisme lexicale si forme verbale vechi:

"procleti" (afurisiti), "sa imprilejise" (a se afla din intamplare), "nu va" (nu vrea), "mestersug" (viclenie), "anathema" (blestem), "foaie" (stomac), "jitiie" (istorie a vietii), "pizma au pierdut", acordul predicatului cu subiectul facandu-se la plural.