Poezia este o cosmogeneza rasturnata, burlesca, o punere in scena a unui regizor universal: toate elementele terestre si cosmice se intorc in matca originara, la comanda unei constiinte supreme:

"Stele ascunse in telescop,
intoarceti-va-n cer.
Douazeci de ani astronomul miop
o sa va caute ca pe mioare un oier."

Privirile, la randul lor, trebuie sa se intoarca in matca, reparand greseli ale trecutului:

"Priviri, la matca va-nturnati
ca ploaia, ca izvoarele.
Orbul care v-a pierdut cere sa-i redati
Luna si soarele."


Simbolurile increatului, gasteropodele, cenusa, semnul combustiei cosmice, vegetalul monumentalizat in arbori, toate parcurg drumul invers al genezei:

"Melci, reintrati in cocioabe,
cenusa, revino in focuri si-n vetre,
copaci, intoarceti-va in muguri, in boabe,

si voi, oameni, in pietre."


Omul se intoarce si la formele prime ale existentei, in lutul primordial din care a fost creat. Derularea inapoi a timpului indica o nostalgie a increatului, o regresiune ad uterum, "un dor fara satiu" al poetului, care intoarce timpul linear catre circularitate si reversibilitate. Asistam astfel la o derulare cvasistatica a imaginii, la o fixare a acesteia spre atemporal, in starea . i de nemiscare primordiala. in aceasta perspectiva, poetul construieste trei universuri distincte, totusi conexate prin simetrie funciara: universul macroscopic, al boltii ceresti nesfarsite, universul uman, al fiintei limitate, si universul microscopic, care se intoarce spre formele de existenta primordiala. Copacii se intorc in muguri, in boabe, iar oamenii in starea de preexistenta.

Prin regresiunea la primordialitate, poetul redefineste coordonatele lumii, le transforma in forme atemporale, in care ansamblul spatiu-timp se populeaza din nou cu arhetipuri.