"Cartea amagirilor" (1936), de Emil Cioran, reia, intr-o oarecare masura, temele din "Pe culmile disperarii" (1934): ale disperarii, ale aventurii, ale experientelor de orice fel. Dupa caderea din paradis, omul este cuprins de poftele cele rele, este inrobit de sentimente negative, mereu amplificate pe scara malefica. Lumea emana intuneric in viziunea lui Cioran, pentru ca binele suprem, protejarea sinelui, apropierea de Dumnezeu prin imortalitatea virtuala sau de orice alt tip, nu mai este posibila, este interzisa ca un fruct oprit:

"Fereste-ma, Doamne, de ura cea mare, de ura din care izvorasc lumi. Domoleste-mi tremurul agresiv al corpului si descatuseaza-ma din inclestarea falcilor mele. Fa sa dispara acel punct negru ce se aprinde in mine si se intinde in toate membrele, nascand in arderea nesfarsitului negru al urii o flacara ucigatoare."

Lumile sunt nascute din ura, din haos, intr-o viziune moderna, iar razele divine trebuie sa patrunda in acest imens conglomerat uman.


In "Rugaciune in vant", expresie a deznadejdii nihilismului existential, accentele de razvratire, de revolta a "ingerului cazut" impotriva lui Dumnezeu iau, cateodata, nuante paroxistice:

"Cum de nu esti gelos, Doamne, pe flacarile mistuitoare din om, pe tremurai din focul creaturii tale, pe halucinatiile umbrelor tale terestre? De ce nu ti-e frica de izbanda . temerilor create, de imperiul nascut pe ruinele pacatului nostru? Fiii tai vor avea odata curajul caderii lor si se vor razbuna de o dezmostenire nemeritata! De ce n-ai indrazneala de a-ti coplesi in intuneric odraslele, de a le opri, razvratirea si a-ti amana detronarea?" Detronarea lui Dumnezeu tine de conceptiile maniheiste asupra lumii, de un dualism al credintelor Occidentului, de o totala destructoare a ordinii instituite de Dumnezeu. Acesta este chiar sfarsitul lumii, apocalipsa in sens spiritual. Omul este o fiinta cuprinsa de fantasme abisale, incercand in zadar sa se apropie de arhaitate, avand in el continuta o "febra sublunara", marita de apropierea soarelui Armageddon-ului.
Cioran impune scrierii un acosmism intrinsec, in stil nietzscheean: Dumnezeu se afla in agonie, este cutremurat de esecul de a nu realiza o lume perfecta:

"Doamne, nu te sperie incendiul din noi, nu ti-au atins flacarile noastre firele barbii? Aproape esti de noi, Doamne, si aproape iti e si sfarsitul si vesel si infricosat ma simt privindu-ti divina agonie."

Fiinta umana nu a fost facuta dupa chipul si asemanarea Domnului sau aceasta asemanare s-a pierdut prin caderea in pacat:

"N-am fost facuti unii pentru altii, tu nu ne-ai fost tata si noi nu ti-am fost fii. Din inceputuri, luptat-am impotriva tiraniei tale, caci rugile noastre fara raspuns le-ai lasat si in loc sa ne inalti, a trebuit sa ne inaltam ca sa te cucerim."


Omul este o rasa sortita pierii, pentru ca dumnezeirea lui, imortalizarea fiintei, dobandirea de "corpuri de lumina", intarzie:

"Si amintirile vor slabi si se vor naste peste vremuri altii, care, uitand de istorie, isi vor spune: «PAna acum n-a existat nici un Dumnezeu!» Si atunci oamenii se vor fi eliberat de intreg trecutul lor. Si cu ultimul om, vei fi disparut," Pentru a rezista catastrofelor de tot tipul, prabusirii vreunui meteorit, scufundarii pamanturilor, cum s-a intamplat de nenumarate ori de-a lungul erelor geologice, sfarsitului sistemului solar, omul trebuie sa-si depaseasca provinciala conditie trecatoare, sa devina un homo cosmicus, sa promoveze pe scara arhetipala a canadianului Northrop Frye, sa dobandeasca un trup energetic, scapand de tirania materiei si a gravitatiei apasatoare. Pentru ca, fara nici o schimbare majora a conditiei umane, omul se va departa de Dumnezeu, iar o data cu omul, acesta va muri in plan metaforic, pentru ca nu mai exista cineva care sa-i contemple nemarginirea.
Poarta de legatura spre Dumnezeu nu a fost niciodata uitata:

"Niciodata nu te voi trada de tot; desi te-am tradat si te voi trada la fiecare pas;

Cand te-am urat, nu te-am putut uita;
Te-am blestemat, ca sa te suport;
Te-am refuzat, ca sa te schimbi..."


Dumnezeu ramane un "deus absconditus", care nu raspunde, la fel ca in "Psalmii" arghezieni, la disperatele "strigate in pustie":

"Te-am chemat si n-ai venit; am urlat si nu mi-ai zambit; am fost trist si nu m-ai mangaiat. Am plans si nu mi-ai indulcit lacrimile. Desert ai fost rugamintilor mele, mormant glasului meu."



Indoiala fata de conditia dumnezeiasca tine de imperfectiunea mintii umane:

"Ucis-am in gand intaia clipa a vietii si fulgerat-am inceputurile tale. Vrut-am otrava radacinilor tale, seceta in fructe, uscaciune in flori si secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu."



Cioran crede insa ca, pentru o clipa scurta, intalnirea a fost posibila:

"Dar recunoscator iti este sufletul meu pentru zambetul ce l-a vazut doar el si nimeni altul; recunoscator pentru acea intalnire, de nimeni aflata; acea intalnire nu se uita, ci cu credinta ascunsa in tine rasuna in tacere, inverzeste pustiuri, indulceste lacrimi si insenineaza singuratati."


Filozoful exilat "pe culmile disperarii" de banalitatea insuportabila a vietii nu poate sa rupa ultima veriga cu transcendentul:

"iti jur ca niciodata nu vei cunoaste marea mea tradare. Jur pe tot ce poate fi mai scump; pe zambetul tau, ca nu ma voi desparti de tine."

Ruga disperata a lui Cioran se poate compara cu dialogul lui Iov cu Dumnezeu:

"Departeaza mana Ta de deasupra-mi si nu ma mai tulbura cu groaza Ta. Apoi cheama-ma si eu iti voi raspunde, sau lasa-ma sa vorbesc eu si Tu sa-mi dai raspuns. Cate greseli si cate pacate am facut? Da-mi pe fata calcarea mea de lege si pacatul meu. De ce ascunzi fata Ta si ma iei drept un dusman al Tau? Vrei, oare, sa inspaimanti o frunza, pe care o bate vantul? Vrei sa Te indarjesti impotriva unui pai uscat? [...] Cine ar putea sa scoata ceva curat din ceea ce este necurat? Nimeni!" ("Vechiul Testament", "Iov", 13 vs. 21-23; 24-25; 14, vs. 4) sau cu atitudinea titanica a entitatilor primordiale din tablourile lui William Blake ("Geneza").

In "Extaz muzical", Cioran opereaza cu o trecere la un nivel superior de frecventa a materiei, din care se desprinde o sinestezie profunda a fiintei:

"Simt cum imi pierd materia, cum cad rezistentele fizice si cum ma topesc armoniile si ascensiunile unor melodii interioare. O senzatie difuza, un sentiment inefabil ma reduc la o suma nedeterminata de vibratii, de rezonante intime si de sonoritati invaluitoare."

Ipoteza pitagoreica, a vibratiilor interne, duce la dematerializare, la simtirea ritmului profund al multiversului, la integrarea intr-o ordine mai vasta spatio-temporala:

"Cum as putea prin cuvinte sa descriu cum cresc melodiile, cum vibreaza tot corpul integrat intr-o universalitate de vibratii, evoluand in sinuozitati..."

. Reziduul este pierdut in aceasta ascensiune stelara, spre capatul universului si timpului: se dau la o parte "materialitatile grele", "substanta materiala", impietrirea rezultata din> incremenirea in forme fixe, entropice. Toate magma pierduta reprezinta coordonatele unei "fatalitati cosmice", existenta de la inceputul pierderii paradisului. Exista o vraja interioara a melodiilor, o incercare de abandonare in ritmul sferelor cosmice, o senzatie organica de absolut, de stapanire a Totului material. Exclusivitatea apartine unui imperialism metafizic, unui concept transcendent de existenta dincolo de lume. Paradoxal, prin starea de ideatie superioara se asociaza "egoismul absolut cu cea mai inalta generozitate".



Prin muzica se sparg barierele lumii, "ale individuatiei, nu in sensul de disparitie a individului, ci de disparitie a conditiilor limitative impuse de existenta acestei lumi."

Disparitia lumii ca entitate fizica este posibila prin ascultarea muzicii, iar toate senzatiile de durere, "ranile launtrice", se strang si converg intr-o unitate inextricabila a sentimentului muzical. Singuratatea de moarte a fiintei constituie un mesaj pentru universul deschis, "reduce substanta la ritm pur", Muzica va cuprinde fiinta ca un vartej, ca o betie, reprezentand "o muzica de sfere, o explozie de vibratii, un cantec cosmic, o inaltare in spirale de rezonanta."

Lacrimile acestor beatitudini nu pot fi cunoscute decat prin muzica in deplinatatea lor. Fericirea ascultarii unei melodii aduce cu sine vartejuri nesfarsite, o "beatitudine de o bestiala intensitate si de o demonica unicitate".

Tremurul fiintei este paroxistic si nervos:

"Extazul muzical este o revenire la identitate, la originar, la radacinile primare ale existentei. in el ramane numai ritmul pur al existentei, curentul imanent si organic al vietii. Aud viata. De, aici incep toate revelatiile."