(26.11.1909-28.03.1994)


S-a nascut la Slatina, in 1909, dar, din spiritul noncon-formist care il caracterizeaza, Ionescu si-a declarat ca an al nasterii 1912. Tatal sau, avocat de profesie, se numeste Eugen Ionescu, iar mama sa este Therese Ipcar, fiica unui inginer francez. Dupa nasterea scriitorului, familia se sta­bileste pentru un timp la Paris.


In anul 1916, Eugen Ionescu-tatal se intoarce in Romania, pentru a se inrola. PAna la finele razboiului, familia, ramasa la Paris, nu are nici o veste despre el. in timp ce anii copilariei viitorului dramaturg se desfasoara in austeritate, tatal sau obtine un post la Siguranta (politia secreta), se stabileste in Bucuresti, divorteaza, se recasatoreste si obtine custodia copiilor. Aceasta face ca, in anul 1922, Eugen Ionescu sa fie nevoit sa se intoarca in Romania, impreuna cu sora sa.

Invata romaneste si se inscrie la Colegiul Sf. Sava, din Bucuresti.
Viata in familia tatalui sau, existenta unei mame vitrege, ca si caracterul intolerant al tatalui ii accentueaza spiritul nonconformist. in anul 1926, Eugen Ionescu se muta la mama sa, angajata la o banca bucuresteAna , in vremea aceea.

Din anul 1928, scriitorul urmeaza Facultatea de Litere si Drept (specializarea in limba si literatura franceza) si intra in viata culturala a capitalei, colaborand la mai multe reviste de prestigiu, precum Bilete de papagal, a lui Arghezi, Vremea, Zodiac, Romania Literara.


In 1936 se casatoreste. Tine cursuri de franceza, ocupa vremelnic un post de secretar cultural in Ministerul Educatiei si isi continua totodata activitatea de gazetar.
Se intoarce la Paris, orasul copilariei, in anul 1938, cu o bursa de studii. Cand izbucneste cel de-al doilea razboi mondial, din patriotism, Ionescu revine in Romania, dar in 1942, deceptionat de situatia economica din tara, se inapoiaza la Paris, unde se stabileste pentru tot restul vietii.


In anul 1950, i se joaca (la Theatre des Noctambules) prima piesa, care devine capodopera creatiei sale, deschizand drumul teatrului absurd: Englezeste fara profesor {Cantareata cheala).
Aproape doua decenii scrie teatru, care il va impune printre numele de prestigiu ale literaturii universale. in anul 1969, primeste Marele Premiu National pentru teatru, iar in 1971 devine membru al Academiei Franceze. Eugen Ionescu e cunoscut in toata lumea, primeste numeroase premii si distinctii, se implica in numeroase actiuni prin care militeaza pentru libertate. Una dintre acestea, notabila pentru istoria nationala, este mesajul de solidaritate trimis protestatarilor antico­munisti din piata Universitatii (1990).
Scrierile sale, traduse in numeroase limbi, inclusiv in romaneste, jucate pe mai toate scenele lumii, il impun pe Ionescu drept intemeietorul unui nou curent, cunoscut sub numele de teatru absurd.
Dintre dramele sale amintim: Englezeste fara profesor (Cantareata cheala), Lectia, Scaunele, Rinocerii, Ucigas fara simbrie, Victimele datoriei, Pietonul vazduhului, Regele moare.

Englezeste fara profesor (Cantareata cheala)
antipiesa 1950 (drama absurda)

1.   In cadrul directiilor, curentelor si inovatiilor dramaturgice ale timpului nostru, drama absurda reprezinta un moment de rascruce, in care au fost indepartate in buna masura canoanele traditionale.

2.   In Cantareata cheala si, in general, in teatrul modern, conflictul dramatic se disipeaza, nu mai urmareste atat crearea tensiunii, cat constituirea unor centre simbolice.

3.   Caracterul sintetic si formulele parodice sunt doua dintre trasaturile teatrului actual, atat in drama absurda, cat si in cea postmodernista.

Tema

Drama este construita pe ideea ca devalorizarea limbajului indica o criza generala a comunicarii si instrainarea fiintei.

Continutul
Englezeste fara profesor (Cantareata cheala) prezinta o familie tipic engle­zeasca: sotii Smith: in prima scena, acestia converseaza ca si cand ar citi replicile dintr-un manual de invatare a limbii engleze. Apoi, in scena a Ii-a, isi fac aparitia sotii Martin, invitati la masa, dar, cum venisera prea devreme, sunt lasati sa astepte. In scena a IlI-a, acestia converseaza, ca si cand nu s-ar cunoaste, dar pe parcursul discutiei isi dau seama ca sunt casatoriti de multa vreme. Scena a IV-a prezinta conversatia dintre cele patru personaje, compusa din replici sablonarde, jocuri de cuvinte, proverbe etc. Discutia lor culmineaza cu descoperirea unei rostiri insolite: Andrei Marin. Masa este gata, personajele ies din scena, care ramane multa vreme goala. Nelamuriti, spectatorii protesteaza, se enerveaza, urca pe scena si sunt impuscati. Politia, autorul, directorul teatrului le explica celor ramasi in sala ca nu au ce sa caute la teatru, apoi se felicita, ignorand cu totul sala.

Comentariul
Englezeste fara profesor (Cantareata cheala), capodopera creatiei ionesciene, a fost reprezentata scenic in anul 1950 (la Theatre des Noctambules), iar textul s-a tiparit in 1952 (in Cahiers du college depataphysique).
Dupa cum anunta autorul in subtitlu, scrierea este o antipiesa, in care personajele converseaza ca dupa un manual de invatare a unei limbi straine: replicile sunt con­ventionale (despre vreme, despre mancare, despre orasul natal), apoi simple exercitii de pronuntie, cuvinte care nu inseamna nimic repetate, deformate, spuse in virtutea unei obisnuinte sociale, parodiind nu numai conversatia de salon, dar si ipocrizia politetii, efectele nocive ale regulilor, instrainarea omului intr-o lume dominata de apatie. Personajul dramei absurde este indiferent, si-a pierdut credinta intr-un univers rational, in valori si in Dumnezeu. in consens, teatrul absurd manifesta cu prioritate interesul pentru artificiu: un univers de imagini decupate din realitate si reunite grotesc, replici constituite din expresii fosilizate, golite de semnificatie si de viata.
De la afirmatiile conventionale de genul undelemnul de la bacanul din colt este mult mai bun decat undelemnul de la bacanul din fata, dialogul evolueaza spre enunturi absurde: Iaurtul este bun pentru stomac, rinichi, apendicita si apoteoza. Pe langa cuvantul anulat semantic de context {apoteoza), se adauga nonsensurile, afirmatiile contradictorii si de neinteles. Asa, de pilda, povestea lui Bobby se transforma intr-un adevarat labirint pentru ca si el, si sotia, si urmasii ori rudele poarta acelasi nume.

Prin categoria estetica a absurdului, autorul subliniaza osten­tativ un aspect, o trasatura, un detaliu al universului artistic, promoveaza simbo­luri, teme, structuri, idei, imagini create pe alaturari care inchid drumurile suges­tiei, contrazic realitatea. Dialogul sotilor Martin, de pilda, se desfasoara astfel:

DOMNUL MARTIN: De cand am sosit la Londra, eu locuiesc in strada Bromfield, doamna.
DOAMNA MARTIN: Ce curios, ce bizar! eu tot in strada Bromfield locuiesc, de cand am venit, domnule.
DOMNUL MARTIN: Ce curios, atunci, atunci, atunci poate ca ne-am intalnit in strada Bromfield, doamna.
DOAMNA MARTIN: Ce curios! Se poate! Dar nu-mi aduc aminte, domnule!
DOMNUL MARTIN: Eu locuiesc la numarul 19.
DOAMNA MARTIN: Ce curios, eu tot la numarul 19, domnule, locuiesc.
DOMNUL MARTIN: Atunci, atunci, atunci, atunci, atunci, doamna, poate ne-am vazut in casa aceasta?
DOAMNA MARTIN: Se poate foarte bine, domnule, dar nu-mi aduc aminte!
DOMNUL MARTIN: Eu locuiesc la etajul cinci, apartamentul opt, doamna!
DOAMNA MARTIN: Ce curios, vai, si ce bizar! Si ce coincidenta! Eu tot la etajul cinci, apartamentul opt locuiesc, domnule! [...]
DOMNUL MARTIN (care a reflectat, se ridica incet in picioare si cu aceeasi voce foarte lenta, monotona si vag cantata, se indreapta spre doamna Martin, care, surprinsa de solemnitatea domnului Martin, s-a ridicat in picioare si ea, incet): Atunci, doamna, eu cred ca ne-am mai vazut si ca dumneavoastra sunteti propria mea sotie... Elisabeth, te regasesc!
DOAMNA MARTIN (se apropie de el fara graba. Se imbratiseaza fara expre­sie. Pendula bate o data): Donald, tu esti, darling!
Conversatia sotilor Martin sugereaza ca vorbele sunt inutile si ca nu pot stabili relatii autentice intre oameni. Dialogul lor reprezinta un artificiu, o subliniere intentionata a conventionalismului. Fiecare dezvaluire capata proportiile unei intamplari imposibile, punctata prompt si caragialesc de exclamatia, ea insasi artificiala, lipsita de substanta, dar aproape indispensabila intr-o discutie dominata de stupoare: Ce curios si ce bizar! in general, replicile propun asocieri nu doar imposibile, dar care sunt golite de sens, asa cum ar fi amanuntul ca fata cu un ochi alb si altul rosu nu este de fapt copilul sotilor Martin.
Scena "regasirii" este construita pe categoria comicului, dar mecanismul clasic este inlocuit de alte mijloace; discrepanta dintre apatia personajelor (mentionata si de notatia parantetica a autorului) si emotia pe care o presupune orice regasire degaja efecte comice. imbratisarea celor doi soti coincide si cu faptul ca abia atunci ei isi spun unul altuia numele particular (Elisabeth si Donald). Se poate lua in discutie, asadar, si valoarea de individualizare pe care o are scena: sotii Martin au pierdut legatura, sunt depersonalizati, intrati intr-o senina plictiseala, intr-o singuratate searbada. Trecerea in revista a reperelor existentiale ii readuce, pentru scurt timp, la conditia lor sociala. Regasirea lor este insa contrazisa, anulata de aparitia menajerei - Mary, alias Sherlock Holmes:
MARY: Acum Elisabeth si Donald sunt prea fericiti sa ma poata auzi. Pot sa va spun adevarul. Elisabeth nu este Elisabeth si Donald nu este Donald. Iata dovada: copila de care vorbeste Donald nu este si fata Elisabetei, nu este una si aceeasi. Fetita lui Donald are un ochi alb si unul rosu, intocmai ca fetita Elisabethei. Dar pe cand fetita lui Donald are ochiul alb in dreapta si cel rosu in stanga, cea a Elisabetei are ochiul rosu in dreapta si cel alb in stanga!
Monologul ei, desi incalcit, parodiaza constructia aglomerata de evenimente epice care intretin fortat suspansul in povestea de larga si efemera popularitate. Dar, pe langa aceasta, apar elementele absurdului care puncteaza efectul parodic si declanseaza o subtila legatura cu spectatorul.
De altfel, ceea ce face ca absurdul sa fie o categorie estetica este tocmai forta lui de a-l determina pe receptor sa-si puna intrebari si persistenta structurii absurde, faptul ca are o asemenea putere de a sensibiliza si de a soca, putere venita din aceea, ca absurdul artistic recurge la combinatii de neadmis, dar care isi au originea in subconstientul, in obsesiile si in complexele generale. in fond, prin dialogul absurd, Eugen Ionescu avertizeaza asupra primejdiei pe care o presupune o discutie formala. El nu persifleaza doar modelul dialogal izvorat din rutina in care intra doi oameni casatoriti de multa vreme, ci taxeaza legatura grotesca, statorni­cita intre oamenii care au pierdut iubirea si care se incapataneaza totusi sa con­vietuiasca. Conversatia de manual se completeaza cu atitudini subliniat ingrosate si sumbre. Cand dialogul se rezuma la afirmatii si negatii succesive, confruntarea se stinge printr-un gest crucial, burlesc si grotesc totodata: d-na Smith isi arata dintii, se ridica in picioare cu parul valvoi si scoate un cutit din san.

In teatrul ionescian, oamenii, chiar si cei mai apropiati, traiesc intr-o perma­nenta alienare, iar descompunerea generala anunta simbolic alt tip de relatii umane. in aceste conditii, limbajul trebuie agresat pentru a redeveni functional.
De aici, insa, se trece la cealalta ruptura comunicationala, intre creator si receptor. Exista in piesa o permanenta grija fata de spectator; d-na Smith se adreseaza la un moment dat spectatorilor cu precizarea: Am uitat sa va spun ca suntem langa Londra, suntem englezi si ne numim SMITH. Tot asa, Mary isi declina autoritatea de detectiv. Dar legatura cu spectatorul se definitiveaza in final, cand autorul, venit pe scena plina de morti, le cere spectatorilor ramasi in sala sa nu mai vina la teatru: De ce veniti aici si ne-ncurcati? Eu ma duc sa fac ghete in locul cizmarului, sa spal rufe in locul spalatoresei, sa-ncurc pe doctor la spital? Nu. Eu aici sunt doctor si-mi vad de treaba mea. Cizmarii la cizmarie, actorii la teatru, fiecare sa-si vada de treaba lui si lumea o sa mearga mai bine. Atitudinea fata de receptor exprima nu doar o drama a comunicarii, ci si un avertisment asupra schimbarii pe care o presupune arta prin teatrul ionescian. Spectatorul este impuscat si izgonit, este agresat cu buna stiinta, este zguduit pentru a iesi din tiparele in care zace cantonat de multa vreme.


Ca si sotii Smith, si spectatorul traieste intre limitele unor conventii care ii impiedica evolutia si ii accentueaza conditia rutinanta. Or, din aceasta pozitie, el nu poate sa-si perceapa ratarea, se entuziasmeaza in fata unui nume banal {Andrei Marin), tocmai pentru ca nu-i transmite nici un mesaj, nu-i solicita in nici un fel intelegerea. Doar prin violenta mai poate fi determinat sa renunte la tiparele care ii ingradesc fantezia.

In drama absurda, subiectul nu are importanta, ci mesajul general de avertizare a receptorului, realizat printr-o impresionanta sinteza a principalelor elemente ale dramaticului: ritualul, gravitatea, clovneria, impresia de improvizatie in maniera comediei deWarte, alegoriile etc. Aici, avertismentul vine chiar din titlu, care, pe langa mesajul explicit {Englezeste fara profesor), legat de replicile sablonarde, de manual, propune si o alegorie a creatorului, travestit, grotesc, ca un manechin trist: o cantareata cheala.
Piesa lui Eugen lonescu are rolul de a anunta o schimbare fundamentala in dramaturgie. Ea reprezinta nu doar un protest fata de vechile formule compo­zitionale, ci transmite credinta scriitorului ca limba nu mai este un mijloc viabil de comunicare; imaginea grotesca, gestul simbolic, secventele (atitudinale sau lingvis­tice) de agresare a receptorului trebuie sa devina principalele mijloace artistice.

Prin faptul ca piesa comunica viziunea innoitoare si crezul unui artist, dar mai cu seama pentru ca aceste idei isi gasesc adepti si imitatori, Cantareata cheala se constituie in manifest literar al unei noi tendinte: teatrul absurd.