Piesa "Scaunele" ("Les chaises") e o "farsa tragica" a enclavei existentiale care transforma fiinta umana in simplu obiect, confundabil cu cele din jur. Cuplul ionescian, traversand, de cele mai multe ori inconstient, dramele si banalitatile vietii cotidiene, neimplinirile si frustrarile acesteia, vidul sufletesc al unei nonexistente tot mai accentuate, ajunge la capat, pregatindu-si marele spectacol al mortii, saltul ultim in neant. Cele doua personaje, Batranul, de 95 de ani, si BatrAna , de 94, varsta ce cumuleaza, pana la saturatie, plictisul enorm al vietii, se vor sinucide in finalul piesei, fiecare aruncandu-se pe cate o fereastra, separat, in deplina singuratate.

Spatiul dramei este simbolic, concentric, mai intai casa ("scena goala") cu pereti circulari, cu doua ferestre, cu usi numeroase, care nu duc nicaieri, apoi insula, izolata de lume, inconjurata de ape ("Ah! casa asta, insula asta, nu ma pot obisnui. inconjurata de apa... Apa sub ferestre, cat vezi cu ochii..." ). Poate fi un centrum mundi, daca nu insasi lumea umana , inconjurata de apele cosmice, de neant. Timpul, si el, pare ca se imputineaza, la ora sase seara fiind mai intuneric decat odinioara pe la miezul noptii, "fiindca, cu cat trece timpul, ne infundam. E din pricina pamantului care se invarteste, se invarteste, se invarteste, se invarteste..."

. Din viata trecuta, fiecare personaj retine frustrari obsesive: BatrAna , o tinerete uitata, poate si o frumusete pierduta, fiindca Batranul ii zice Semiramis; el, lipsa de ambitie, o neimplinire subliniata mereu de sotie prin functiile posibile pe care, intr-o supraapreciere sentimentala, le-ar fi meritat cu prisosinta:

"Ai fi putut fi Presedinte-sef, Rege-sef, sau, chiar, Doctor-sef, Maresal-sef, daca ai fi vrut, daca ai fi avut putina ambitie..."

. A ramas, desigur, Maresal, dar numai "Maresal al blocului", simplu portar.

Ca si celelalte cupluri ale lui Eugen Ionescu, si ei repeta aceeasi poveste, plina de banalitati, povestea vietii lor:

"Ce monotonie... De saptezeci si cinci de ani, de cand m-am casatorit, in fiecare seara, dar absolut in fiecare seara, ma pui sa-si spun aceeasi poveste, sa-ti imit aceleasi persoane, aceleasi lumi..."

. Repetate la infinit, cuvintele isi pierd sensul, se risipesc in silabe greu inteligibile:

"Ah!... ras... risi... risi... [...] Hi-la-la-li, hi-lo-la-lo..."

.
Marele eveniment, asteptat de o viata, este comunicarea "mesajului" extraordinar al Batranului. E un mesaj capital, urbi et orbi: "am un mesaj, lupt, am o misiune, e in mine ceva, un mesaj pe care trebuie sa-l transmit intregii omeniri, omenirii..."

. La intrunire sunt convocati "toti proprietarii", "toti savantii", "pazitorii", "presedintii", "politistii", cladirile", "condeiele", "cromozomii", "papa, papadiile, papirusurile", intreaga lume organica si anorganica, materiala si imateriala. Mesajul va fi incredintat Oratorului, personaj enigmatic, care va sosi abia in finalul piesei, incheind linia destinelor celor doua personaje.
Piesa intreaga cuprinde marele spectacol al primirii importantilor oaspeti, spectacol mut si invizibil, caci in scena se misca si vorbesc numai cele doua personaje prototipale, in timp ce aduc si aglomereaza pana la refuz, intr-un ritm tot mai precipitat, scaune pentru invitati. Prezenta acestora este perceputa de spectatori numai prin zgomotele fiecarei corabii care vine pe apa si prin sunetul de sonerie. De la aparenta intrare a lor in scena, nici un zgomot nu le mai indica prezenta, numai scaunele aduse de BatrAna , obiectele ce ii reprezinta pe deplin. Primul sosit este Doamna invizibila, cu care personajele poarta un dialog protocolar prelungit, cu o gestica adecvata, cu intrebari si aparente raspunsuri dintr-o conversatie autentica. Al doilea este Colonelul, si el invizibil, care pare sa se dedea uneori la acte obscene, fata de care Batranul si BatrAna iau atitudine. Sosirea doamnei Frumoase si a Fotogravorului le prilejuieste personajelor extravagante socante: Batranul ii adreseaza Frumoasei, pe care pare sa o fi cunoscut candva, intarziate declaratii dragoste, iar BatrAna face pe "dragalasa" in fata Fotogravorului, a celui care ia imagini ale lumii, devenind, in aceasta scena, "din ce in ce mai grotesca", "cu picioarele rascacarate", "cu un ras de tarfa batrAna ", "scotand mici tipete voluptuoase".


Mai tarziu, zgomotele de afara se amplifica, "afara se aud din ce in ce mai tare si din ce in ce mai aproape barcile alunecand pe apa", "suna, iarasi suna, o sonerie una dupa alta", iar scaunele aglomereaza scena pana la refuz, BatrAna nemaiprididind sa le aduca. Didascaliile arata ca, in fond, nu intra nimeni: "Suna, iarasi suna, o sonerie una dupa alta; Batranul e depasit; scaunele, cu fata la estrada, cu spatarele catre sala, alcatuiesc randuri regulate, ca pentru o sala de spectacol; Batranul, cu sufletul la gura, stergandu-si fruntea, alearga de la o usa la alta, asaza persoane invizibile, in timp ce BatrAna , schiopatand, rupta de oboseala, alearga cat se poate de iute, de la o usa la alta, sa caute si sa aduca scaune; scena e plina acum de personaje invizibile; Batranii umbla cu bagare de seama pentru a nu le izbi; pentru a se strecura printre scaune. E o lume invizibila, specifica antiteatrului, invizibilizarea si reificarea personajelor fiind consecinte ale unei grave crize existentiale.

Punctul culminant al spectacolului este marcat de sosirea a insusi imparatului, fata de care personajele reale ale piesei manifesta o inutila smerenie protocolara. Personajele, toate, sunt simbolice, exprimand diversificata tipologie umana , aduse aici de un neobosit luntras Charon, pentru a intelege mesajul fundamental al Batranului si al acestei farsei tragice, acela ca, indiferent de ranguri sociale, toti oamenii sunt muritori, scufundandu-se treptat in neant, intr-un infern al nefiintei. Scena pe care se desfasoara spectacolul este insusi infernul, din care, in ultima clipa, avand aceasta superioara constiinta, cele doua personaje se salveaza, sarind pe fereastra, in afara acestui spatiu infernal: "Batranul si BatrAna se arunca amandoi in acelasi timp pe fereastra lui, strigand «Traiasca imparatul». Brusc tacere deplina; focurile de artificii s-au stins, se aude un «Ah» de cele doua parti ale scenei, zgomotul celor doua trupuri care cad in apa. Lumina care venea prin cele doua ferestre si prin usa mare s-a stins: n-a mai ramas decat lumina slaba de la inceput; ferestrele, negre, raman larg deschise; perdelele flutura, suflate in vant."

Spectacolul acesta al sfarsitului se desfasoara la scara cosmica, justificand observatia lui Mircea Eliade, potrivit careia clipa unica a mortii cuiva depaseste in importanta toate evenimentele terestre si ale universului nemarginit. In piesa personajele sufera de un vid al comunicarii, de aceea Eugen Ionescu le situeaza intr-o lume crepusculara, intr-un ritual al nonintamplarii, al rotirii in gol a unei singure povesti, mereu aceeasi. Ultima clipa, a mortii, este a infratirii totale: oamenii sunt pusi in fata unui prag pe care nimeni nu-l poate depasi, printr-un virtual "efect de tunel", lumea intreaga, cu toate trecatoarele ierarhii umane, supunandu-se efectului egalizator al mortii.

Intr-o astfel de lume, purtatorul mesajului suprem, cel mult asteptat, ultima voce a constiintei, este un Orator surd si mut, ale carui cuvinte sunt de fapt zgomote lipsite de inteles, "sunete guturale de mut":

"He, Mme, mm, mm.
Ju, gu, hu, hu.
He, he, gu, gu, ghe."

Cuvintele scrise pe o tabla neagra sunt "INGEPA
Apoi
NNAA NMN NWNWNWV", dupa care personajul se intoarce spre publicul invizibil si arata ce a scris. Momentele, solemne, de revelare a unor adevaruri fundamentale, sunt contrazise insa de lipsa de inteles a mesajului:

"AADIO ADIO APA".

Incapacitatea de exprimare a insusi Oratorului este un simbol al unei lumi absurde, care si-a pierdut de multa vreme functia de comunicare umana . Lipsit de mesaj, in final Oratorul "se indreapta cu mersul lui fantomatic spre usa cea mare din fund; inainte de a iesi prin aceasta usa, saluta ceremonios scaunele goale si pe imparatul invizibil. Scena ramane goala cu scaunele ei, estrada, podeaua acoperita de serpentine si confeti. Usa din fund e larg deschisa asupra beznei. Pentru prima oara se aud zgomotele omenesti ale multimii invizibile; hohote de ras, murmure, «sst», accese ironice de tuse; la inceput slabe, zgomotele sporesc; apoi, treptat, dispar. Aceasta trebuie sa dureze destula vreme, pentru ca publicul - cel adevarat si vizibil - sa plece cu acest final bine intiparit in minte. Cortina cade foarte incet. Se releveaza astfel tragedia unei lumi aflate in pragul decadentei, dovada fiind aceste zgomote slabe, care degenereaza in tuse. Cortina care cade foarte incet demonstreaza ca lumea intreaga se supune unei incapacitati funciare de a intelege tragicul existential, in fata spectacolului inconstient al mortii totul ramanand fara ecou, fara perspectiva.
Mesajul Oratorului demonstreaza drama incomunicarii in fata evenimentului inevitabil al mortii, ce nu poate fi descris in cuvinte. Faptul ca Oratorul este surd si mut traduce atributele unui Demiurg lipsit el insusi de posibilitatea de comunicare, incapabil sa explice ordinea lucrurilor. Publicul rade tocmai din aceasta incapacitate de a intelege gesturile Oratorului, mesager al lumii necunoscute.


Ca si Dumnezeu dip "Iona" lui Marin Sorescu, Demiurgul nu se mai poate face inteles si de aceea trimite lumii un Hermes decrepit, incapabil sa o mai salveze.