Fanus Neagu (1932) este prozator, autor de povestiri, nuvele si romane evocand o lume misterioasa din zona Brailei, invaluita in mituri folclorice si in iluziile campiei eterne. Debuteaza cu volumul "Ningea in Baragan" (1959), prin care isi creeaza un spatiu literar propriu si o matrice stilistica inconfundabila. Continua cu volume de povestiri, "Somnul de la amiaza" (1960), "Dincolo de nisipuri" (1962),
"Caii albi din orasul Bucuresti" si "Vara buimaca" (1967), iar in anul 1968 da la iveala un roman remarcabil, "ingerul a strigat", care primeste premiul Uniunii Scriitorilor. Alte scrieri:

"Echipa de zgomote" (teatru, 1970), "in vapaia lunii" (povestiri, 1971), "Frumosii nebuni ai marilor orase" (roman, 1976), "Scaunul singu­ratatii" (roman, 1987), "Tara hotilor de cai" (roman, 1991), "O corabie spre Bethleem" (1997).

Dincolo de nisipuri
Nuvela "Dincolo de nisipuri" are subtitlul "Tatalui meu, care a asteptat garla",
precizare ce situeaza actiunea in anul 1946, in timpul marii secete:

"Era in 1946, an de seceta cumplita. Susteru nu mai vazuse pic de tutun de patru zile.


Ca sa fumeze, intr-o zi rupse un smoc de frunze de iedera din rugul care imbraca fata casei, le farama intre degete si-si umplu luleaua."

Casa lui este pustie, pentru ca nevasta, soacra si copiii lipseau. Vremea de mare criza sociala este constatata sec:

"Sunt dupa mancare, isi zise, s-au imprastiat prin sat ca faina orbilor."

Personajul este slab si infometat, transferand suferinta in plan oniric: visase noaptea gradina plina cu zarzavaturi. Un alt personaj famelic este dascalul, despre care toata lumea spune ca si-a pierdut mintile din cauza secetei. Singura lui ocupatie este sa mestece tutun, pentru a subzista, drogat.

Lumea este cuprinsa de o toropeala grea, specifica amiezelor tarzii si verilor prelungite:

"Privi ulita in lung. in dreptul primariei, o femeie aduna baliga intr-o roaba ca sa lipeasca prispa casei. Sub salcamul de langa podisca data cu var, un caine se scutura de purici. La fierarie potcoveau un cal. Mirosea a copita arsa."

Raul secat, comparat cu o "omida cenusie", este expresia desavarsita a lipsei de speranta a acestui sat parasit, pustiit de calamitatea caniculara. Nisipul si lutul sunt uscate, iar radacinile ierburilor atarna de maluri ca intr-un tablou suprarealist.
Susteru este un barbat cu puternice ascendente ludice, in comportamentul lui obser-vandu-se reminiscente ale unui model arhetipal. Astfel, el face semnul crucii pe nisip, intr-o incercare disperata de a readuce bunatatea divina pe pamantul pustiit.

Incercarea de a depasi starea de criza este data de nalucirile oamenilor, un fel de Fata MorgAna , de iluzie a pustiului: un calaret apare in zare, manandu-si calul gata sa-l omoare, dand o veste incredibila, nesperata, ca a plouat la munte si vine raul, Buzaul. Naluca se sterge in zare, cum venise, pierduta "in fulgerarile apei mortilor".

Dar agitatia personajului este extrema, iluzia transformandu-se in realitate virtuala, pentru care Susteru se pregateste intens:


"Trebuie sa dau luntrea la apa si sa curat santurile."

La aflarea incredibilei vesti, toata lumea e cuprinsa de o halucinatie colectiva, pregatindu-se de sarbatoare, parca intr-o noua creatie a lumii: bat clopotele de la biserica, barbatii desfunda santurile pentru a capta apa in gradinile lor, femeile se ingramadesc sub un otetar, pentru ca apa sa nu le traga in valtoarea lor, doua dintre ele rostogolesc un pietroi mare, ca sa aiba unde spala. Un batran intinde carlige de undita cu cate o jumatate de rama pentru a prinde peste. Barbatii isi sufleca pantalonii, pentru ca sa nu li se ude mai tarziu. Restul hainelor fusesera schimbate pe malai la bogatanii din susul raului. Susteru se pregateste in felul sau de sarbatoarea apei: cere tutun cat sa-si umple pipa, apoi il cearta pe batranul cu rame, nu cumva sa sperie pestele din prima zi.
PAna la caderea serii, peisajul ramane insa neschimbat, cu pamantul uscat pana la un stanjen adancime, iar tensiunea asteptarii determina schimbarea fizionomiilor: barbatii au barbile vinete ca magiunul si par fiorosi.

Este lansata ideea ca apa a fost blocata in satele de sus, din amonte, folosita de "hotii de morari", care isi fac rezerve in iazurile lor. Gasirea apei devine, astfel, in micul sat, o cautare initiatica, la fel ca a Sfantului Graal, pentru ca numai lichidul vital poate determina insanatosirea vietii. Douazeci de calareti se formeaza "ca o unitate de cavalerie in asteptarea semnalului de atac."

incercarea este insa sortita esecului inca de la inceput, iar semnele escatologiei individuale sunt multe: luna este "galbena si valurita ca obrazul unei batrane", doi cai sunt stinsi de oboseala si sunt lasati in urma, morti, dupa ce fusesera jupuiti, "campul rasufla fierbinte si caii nadusisera".

Apa este insa o iluzie, in acelasi gen in care emirul din "Noaptea de decemvrie" a lui Macedonski este pacalit de mirajul Mekai ceresti. La prima moara, iazul este "plesuv", in timp ce la a doua iazul era gol, iar stavilarul pe jumatate umplut cu tarAna . Iluzia este cu atat mai mare, cu cat suprareala este impresia de belsug pe care o da cardul de rate venit poate, dupa cum spun oamenii, dinspre iaz. Stapanul celei de-a doua mori iese afara, crezand ca este vorba de hoti. Tabloul are elemente auditive si vizuale specifice: se aude o "tuse haraita si uscata", un vitel, culcat pe carare, probabil epuizat, rage in somn. O parte din oameni renunta la cautare, punandu-si topoarele de o parte si plecand inapoi. Cautarea, the quest, este o incercare de transcendere a lumii cunoscute. Seceta domina in continuare, in pofida tuturor incercarilor:

"albia raului se vedea intinzandu-se drept inainte - o dara de creta ce nu se mai ispravea nicaieri."


Susteru este un personaj situat intr-o irealitate indepartata: el este epuizat de efort, dar continua sa caute, ca un straniu Don Quijote, fara succes, apa datatoare de viata, intr-un peisaj pustiit, aducand aminte de viitorul indepartat al viziunilor lui H. G. Wells din "Masina timpului":

"Privi luna ce se ofilea pe muchia aceluiasi deal, ridica bratul fara maneca si lovi calul pe gat, cu darlogii. Simtea mereu in fata racoarea valurilor."