Unul dintre personajele principale ale nuvelei cu titlul simbolic La Vulturi! (in care prozatorul Gala Galaction evoca un sir de intamplari dramatice, sugestive pentru viata de zbucium dusa de poporul nostru de-a lungul se­colelor) este baciul Danila, "starostele ciobanilor din par­tea locului", "om care trecuse prin multe suferinte si incercase multe vaduri de amaraciune".


Chip cu adevarat memorabil, construit, in prima parte a nuvelei, prin retrospectiva - care prilejuieste acumularea unor imagini ce indica drumul devenirii lui, iar in partea a doua - ca o imagine surprinsa in miscare, in incordare si ,in meditatie profetica (la sfarsit), mos Danila se consti­tuie ca un personaj reprezentativ pentru ceea ce au insem­nat oamenii legati de glie, atasati - trup si suflet - tarii, vibrand la interesele ei mari de dreptate, de libertate si lumina si sprijinindu-le implinirea dupa puteri. Batranul este semnificativ, de asemenea, pentru vointa de neinfrant de a invinge nenorocirile soartei.
Printr-o suita de intamplari, povestite pe scurt si in ritm alert, cititorul cunoaste drumul de chin al lui Danila ("de felul lui de dincoace de Olt"), care, in tinerete, prin harnicie si munca staruitoare, "facuse de trei ori avere" ce-i fusese, tot de atatea ori, maturata de puhoiul navaliri­lor straine:

"...precum fierul plugului trece prin inima musuroiului de furnici, spintecand intr-o clipa cetatea harnicilor muncitoare - afirma scriitorul prin mijlocirea unei comparatii revelatoare - asa si fierul nenorocirii spintecase in trei randuri rostul si viata romanului Danili..."

. La a treia nenorocire, Danila a plans si, hotarandu-se sa paraseasca locuinta in care se nascuse, "s-a suit in creierii muntilor", pe "culmile Scripetelui", facandu-se cioban si intinzandu-si, in cativa ani, "neamul si intaietatea" in acel loc de pe valea Iablanicioarei, pe care scriitorul il numeste, meta­foric, "cuib de vulturi", pentru ca, deasupra lui, "in fata cerului, mai sus decat brazii cei mai inalti, vulturii pluteau neobosit, scaldandu-si aripile in lumina..."

(Titlul nuvelei, pe langa valoare toponimica, are si una simbolica - vultu­rii putand semnifica si demnitatea acelor oameni, aspiratia lor catre inalt, catre libertate, dupa cum, in momentul dez­nodamantului constructiei epice, vulturii se contopesc, tot in plan simbolic, cu dusmanii acelor _sfiinte condamnate parca sa-si semene drumul vietii cu atatea jertfe).  La imaginea urgiilor aduse din afara, de catre turci, scriitorul o alatura pe aceea a luptei lui Tudor Vladimirescu pentru castigarea, inauntru, a dreptatii mult visate de popor. Aceasta lupta este sprijinita si de Danila care, batran fiind, aduna un grup de zece barbati - "toti copii de munte, cu buna stiinta intr-ale flintei", ii imbraca si-i plateste cu banii lui si-i trimite lui Tudor, impreuna cu Paun Ozun - "roman falnic, trup si suflet de viteaz", unul dintre ginerii baciului.
Dupa ce, in expozitiunea nuvelei, ne-am confruntat cu toate aceste elemente, o data cu declansarea conflic­tului (generat de vestea ce capata forma de strigat: "Fugiti! fugiti! vin turcii!"...) intra in scena celalalt per­sonaj de baza - Agripina -, fiica cea mai mica a lui Danila, casatorita cu Paun Ozun..

In ziua aceea (a noii invazii a turcilor), batranul de peste optzeci de ani "se suise la stAna dis-de-dimineata" Auzise, pe la amiaza, focuri slobozite din pistoale, dar "le luase drept vreo gluma ciobaneasca si nu se mai gandea la ele".

Cu privirile risipite peste culmile din rasarit, Mos Danila se gandea departe, se gandea la Tudor, la Paun Ozun si la Bucurestii unde viteazul oltean "pare ca intrase intr-un mormant", ingrijorarea sa este marcata de scriitor printr-o suita de interogatii retorice: "incotro sa fie Tudor si ai lui? Tot in Bucuresti ori aiurea? Ce a facut el de atata vreme?" (De altfel si pana atunci aceleasi ganduri il stapanisera, dupa plecarea lui Paun Ozun batranul simtindu-se dator s-o incurajeze mereu pe fiica sa, cand aceasta se lasa cuprinsa de "ganduri rele" care ii tot "croncaneau prin inima":

"-Agripino, nu fi muiere! ii spune el, la un moment dat. Tudor si Paun stau si stapanesc in Bucuresti. Boierii pamanteni s-au dat cu Tudor..." ).

Incordarea din gradatia epica atinge punctul culmi­nant in momentele in care Agripina il ascunde pe Paunas (copilul cel mic) intr-o capita de fan, din poiAna de sub stAna , ajungand apoi, aproape nebuna de durere si de obo­seala, impreuna cu cei doi-copii mai mari - Mariuca si Vlad - la Mos Qanila:
"-. Au venit turcii in sat, bunicule!" striga fetita.
Vestea cade ca un trasnet, de data aceasta in varful muntelui, si patrunde in sufletul batranului care isi cheama in ajutor ciobanii rnai tineri si porneste cu ei impreuna s^y intampine dusmanul, cu hotararea de a-si "vinde pielea cat vom_ putea mai scump".



In lumina acelui moment de "liniste imparateasca" a intregii firi - element care functioneaza ca un laitmotiv al constructiei epice, autorul - maestru al gradarii contraste­lor si al efectelor acestora - sugereaza involburarea din gandurile personajului (batranul Danila), prin care "treceau nori si corbi".

Aceasta metafora plastica este prevestitoarea unei noi nenorociri. PAna sa ajunga in fata dusmanilor, batranului ii este dat sa traiasca durerea sfasietoare a mortii tragice tocmai a aceluia ce reprezenta speranta, o speranta ucisa cu brutalitate de vulturii rapitori (este vorba despre Paunas, pe care, gasindu-l in capita de fan, vulturii il sfasiasera).

Lumea aceea romaneasca - natura si oameni - al carei chip este conturat in mod impresionant in nuvela - o lume aspra, dar sublima prin infatisare si frumusete morala, prin inaltimea si puritatea idealurilor, o lume sfasiata, in chip ne­drept, de dureri si napaste, este dominata - in momentul deznodamantului intregii constructii epice (deznodamant tragic, dublat de o meditatie nu mai putin tragica, simbolica in acelasi timp, profetica) de figura indurerata a batranului staroste al ciobanilor, Plangand in fata cerului (pentru a doua oara in viata sa), el se roaga, cu un patetism sfasietor, pentru un destin mai bun al neamului sau:

"- Pune un hotar, Stapane, nenorocirii noastre! Ajunga Sfintiei tale atata jertfa!
Ajunga atata risipa, atata jaf la vulturi, din mana bietei tari si din carnea noastra!" Aceasta ruga - imprecatie, sub­lim exprimata, cuprinde, desigur, in fiinta ei si speranta intr-un timp de lumina si de tihna.