Garabet Ibraileanu (1871-1936) este un important critic literar de directie din primele decenii ale secolului XX, doctrinar al popora­nismului literar (pana in 1916) si teoretician al specificului national, adept al criticii sociologice si psihologice, in prelungirea lui Hippolyte Taine si Paul Bourget. . Operele sale de istorie si de critica literara cele mai importante sunt "Spiritul critic in cultura romaneasca" (1909), "Scriitori si curente" (1909), "Note si impresii" (1920), "Scriitori romani si straini" (1926), "Creatie si analiza" (1926). in domeniul strict literar publica o culegere de aforisme in stilul clasic al lui Blaise Pascal si Francois La Rochefoucauld, "Privind viata" (1930), si romanul "Adela" (1933). intreaga sa viata este legata de revista "Viata romaneasca", inca de la intemeiere, in 1906, in calitate de secretar, munca literara absorbindu-l cu totul. Director al revistei era C. Stere, iar de partea stiintifica raspundea P. Bujor, dar toata lumea era de acord ca Ibraileanu este sufletul noii publicatii. Directia revistei devine specific poporanista inca de la primul numar, din martie 1906, sub aceasta orientare aparand pana in 1916, cand incepe razboiul si tiparirea ei devine imposibila.

Printre colaboratori se numara cei mai importanti scriitori ai epocii, N. Gane, A. Vlahuta, P. Bujor, A. Philippide, M. Sadoveanu, G. Ibraileanu, C. Stere, C. Botez, Mihai Carp s.a. Garabet Ibraileanu intretine numeroase legaturi literare cu scriitori in afirmare, intre care se remarca George Toparceanu si Ioan Al. Bra-tescu-Voinesti. Sunt, de altfel, faimoase "Scrisorile lui Toparceanu catre G. Ibraileanu".


In general, parerile criticului sunt transante si oamenii din jurul sau puteau cu greu sa adopte o pozitie diferita de a lui: astfel, "Junimea", crede Ibraileanu, nu a adus nimic nou in curentul critic, fiind doar o imitatie a "Daciei literare".

Pe Maiorescu il numeste " cel mai bun scriitor de idei al romanilor".

"Spiritul critic in cultura romaneasca" este un eseu critic care analizeaza prin metode materialiste geneza culturii in Romania. Ibraileanu cauta in trecut radacinile poporanismului modern, iar Moldova constituie, in viziunea lui, punctul de nastere a criticismului, in calitate de critic literar de mare autoritate, Ibraileanu isi exprima opiniile asupra celor mai importanti scriitori romani. Criticul analizeaza fonetismul versului eminescian, vede in Creanga un Homer, pe Caragiale il numeste, scriitor reflexiv. Alti scriitori analizati sunt Iacob Negruzzi, Nicu
Gane, Gheorghe Panu. Macedonski este primit cu rezerve, pentru ca poetul simbolist nu este inteles pe deplin de critic. Octavian Goga si Panait Cerna sunt disociati de curentul paseist de la "Samanatorul" si considerati ca reprezentanti ai
poporanismului. Va scrie recenzii si pentru
numeroase scrieri ale lui Mihail Sadoveanu, "Floare ofilita", "insemnarile lui Neculai
Manea", "Soimii", "Vremuri de bejenie".


Criticul stabileste si granitele intre samanatorism si poporanism, studiind opera lui C. Sandu-Aldea. Recenzeaza "Patima rosie", de Mihail Sorbul, si apreciaza "Viata lui Mihai Eminescu", de George Calinescu. Publica studii literare si despre Hortensia Papadat-Bengescu, Henriette Yvonne Stahl, Otilia Cazimir. in schimb, nu mentioneaza decat sporadic pe Arghezi si Rebreanu si nu spune nimic despre Pillat, Blaga, Ion Barbu, Mateiu Caragiale, Gib Mihaiescu. Dintre scriitorii straini, face referiri la PreVost, Baudelaire, Anatol France, Marcel Proust, Thomas Hardy, Karin Michaelis, Wladyslaw Reymont, Lev Tolstoi. in evolutia lui Garabet Ibraileanu se observa trei mari perioade: 1889-1905, de orientare socialista si poporanista, 1905-1920, de punere in valoare a noului curent, poporanist, 1920-1933, faza eclectica, criticul emitand pretentii asupra scrierilor, acestea trebuind sa aiba specific national, luciditate, sa transfigureze realitatea sub zodia universalitatii.
"Adela" este romanul omului aflat la mijlocul varstei, cutremurat de perspectiva de a nu mai putea iubi, de a se resemna sa priveasca stoic lumea, din cauza schimbarilor psihice si biologice intervenite cu trecerea timpului. Personajul principal este Emil Codreanu, asemanator cu Dan, din romanul omonim al lui Vlahuta.

Adela

"Adela" este romanul dragostei unui barbat de patruzeci de ani, complexat de propria varsta, incapabil sa reziste avalansei biologice. Actiunea incepe in statiunea Baltatesti, intr-un decor desuet, de sfarsit de secol al XlX-lea, in care doctorul Emil Codrescu are surpriza de a o redescoperi, dupa trei ani, pe Adela, o femeie frumoasa, plina de farmec, pe care o cunostea inca de copila, cu toate manifestarile de ingenuitate si de candoare ale varstei infantile. Barbatul are surpriza maturizarii bruste a tinerei fete, fiindca in cei trei ani Adela "s-a maritat si s-a despartit", incat de la inceput barbatul se comporta indecis, extrem de precaut si de ezitant in exprimarea sentimentelor. Dragostea fata de Adela i se aprinde in mod fulgerator, dar doctorul incearca sa se convinga ca este vorba doar de o simpla amicitie, care continua scenele pline de farmec si de candoare petrecute in copilaria fetei. O simpla plecare a Adelei la Manastirea Neamtu, la "Piatra", are insa un efect teribil asupra barbatului, pentru ca timpul se dilata la nesfarsit in aceste ore ale despartirii. Femeia nu intelege motivul pentru care barbatul isi marturiseste batranetea si chiar se supara in acest moment:

"Si eu am sa fiu batrAna atunci", complicitatile dintre cei doi avand voluptati nebanuite. Discutiile despre "Razboi si pace", de Lev Tolstoi, prilejuiesc sentimente ciudate barbatului:

"Ce simte ea? imi pare ca astazi mi-a vorbit din nou despre noi cand imi raspundea la indigestele mele pedanterii, in care toate cuvintele strigau: Te ador!".

Barbatul se plimba si converseaza cu fosta fetita de altadata, marturisindu-i in unul din aceste peripluri ca are pentru ea "un sentiment foarte curios", la care fata ii replica:

"- Adica bun de pus la muzeu?"
Astfel de sentimente ezitante si contradictorii nu pot aparea decat intr-un decor romantic, cu o anume vetustete, de sfarsit de secol XIX, prilej pentru scriitor de a descrie, in stilul calatoriilor lui Vasile Alecsandri ("Balta-Alba"), o statiune izolata, "inconjurata de singuratati", Baltatesti:

"O improvizare de balci, pe soseaua care vine de la Piatra, trece prin mijlocul satului, stramba, serpuind printre rapi, si se duce la Targu-Neamtului..."

. Lumea face parte dintr-un decor realist, domnii au "jambiere si sepci impermeabile", trec cu alpenstock-uri spre un "peisaj meschin", format dintr-o "colina intinsa, trista, patata de cativa arbori schilozi".

intr-un astfel de spatiu nu poate exista decat o stare de plictis existential, in care lectura devine un mod de supravietuire.

Principala tema a romanului este a ezitarii, drama nehotararii personajului de a-si stabili in mod clar destinul. Pentru Codrescu, frica cea mai puternica este de a trai, de a birui eshatologia individuala:

"in strigatul de iubire - cugeta el, reluand o maxima din «Privind viata» - barbatul cere femeii ajutor impotriva mortii. [...] De aceea posibilitatea imaginilor voluptoase de a tine piept in constiinta imaginii infioratoare a mortii."

Personajul are gustul voluptatii analizei introspective, iar Adela constituie o prezenta "rumena si frageda", "femeia incantatoare", incapabila sa se decida in pozitia ei fata de barbatul cvadragenar. in tot acest plan al relatiilor se contureaza intreaga dimensiune psihica a dramei traite de Codrescu. Legatura dintre cei doi este minata de diferenta de varsta: Adela este tanara, iar el are patruzeci de ani, aceasta fiind, dupa parerea barbatului extrem de reflexiv, dar lipsit de inclinatii catre actiune, "varsta amintirilor si recapitularilor".

Pentru Codrescu, tineretea pare un vis indepartat, trecerea timpului fiind nemiloasa:

"Si dupa cativa ani, care trec ca fulger, alunecarea vertiginoasa, fara putinta de oprire, intre maluri uniforme, intr-o lumina sura si rece de toamna, spre apropriata prapastie."




In aceasta dilema se contureaza portretul moral complex al personajului. Emil Codrescu este un ganditor boem, traind pentru carti, tragand din tigari ca un pictor flamand al secolului al XVII-lea. Starile de reverie sunt suspendate de "hipertrofia [...] cerebrala" proprie, actionand ca un anestezic al sentimentelor:

"Cu mania de a analiza, care nu ma paraseste un moment, m-am felicitat ca, pentru un moment, am putut ramanea in atitudine contemplativa fata de ea. Dar cand s-a dus sa-si ia batista de pe masa, geniul nemilos si-a luat revansa."


Chiar dictionarul de ocazie, in vacanta, reprezinta pentru Codreanu un moment de reverie:

"Si tot asa, in partea a doua, la numele proprii - un rege merovingian, un promontoriu, o primadona italiAna ."

La Baltatesti sunt recitite pagini de Diogen Laertiu, versuri de Baudelaire ("Les hiboux"): "L homme, ivre d une ombre qui passe, porte toujours le chatiment d avoir voulu changer de place..."

, incat aparitia Adelei, atemporala, "aceeasi, ca si acum trei ani", tulbura tot acest echilibru al barbatului.
Cu toate acestea, Adela ii pare lui Codrescu o femeie potrivita nu pentru casatorie, ci pentru discutii cat mai sofisticate, ocolitoare pentru atractia irepresibila dintre ei:

"Aproape in fiecare seara stau de vorba cu Adela in cerdac. [...] Femeia asta tanara si curioasa de viata si de stari sufletesti ma scruteaza necontenit, fara sa aiba aerul. Eu imi ingros cat se poate epiderma sufletului, s-o fac impermeabila. Dar cu femeile jocul e pierdut intotdeauna. Ele privesc in sufletul barbatului ca intr-o vitrina."

Dar Codrescu este incapabil sa faca pasul decisiv al marturisirii iubirii, inchipuindu-se, aproape obsesiv, zdrobit de povara inexorabila a anilor trecuti, de povara biologica a varstei, semanand cu un bolnav care isi marturiseste boala. Femeia nu poate suporta insa ideea batranetii, arhetipul spiritual, ramasita a arhetipului fizic si sufletesc total, si respinge aceasta boala:

"... Pentru ce s-a suparat cand ii spuneam ca sunt batran?" intr-o astfel de atmosfera, barbatul refuza sa iubeasca femeia:

"Nu iubesc si nu vreau sa iubesc pe Adela".

Constiinta fiintei imbatranite il apasa grav, ca o pata rusinoasa, ca o inexorabila decadenta biologica. Femeia este observata in sunetul menuetului din "Sonata a VH-a", cu "coroAna ei de par galben, scanteind in razele soarelui", "blanche comme lait..."

, "douce comme un agnelet..."

, "fraiche comme rose..."

. Ritmul muzicii este eteric, indemnand la plutire, la degustarea poeziei vietii. Se creeaza, in felul acesta, o antinomie intre imaginea femeii, tanara, aflata in pragul ascensiunii biologice, si cea a barbatului, cu o imagine psihica mult diminuata.
Adela a patruns in viata launtrica a protagonistului in momentul cand acesta a realizat ca e femeie:

"in urma, zi cu zi, ideea a fost confirmata mereu, inconstient, de fapte: de aspectul nou, mai bogat, al frumusetii ei, de temperatura urcata a feminitatii ei si de cei patruzeci de ani ai tai..."

. Femeia apare ca o madona, dimineata, cand scutura cuverturile, avand "o polcuta albastra si cu o digrimea pe cap."

Imaginea genuina a tinerei fiinte aduce un suflu de prospetime pentru barbatul cuprins de toate spaimele varstei de mijloc, pentru ca ea actioneaza ca o stavila impotriva imbatranirii instantanee. intr-o plimbare cu trasura spre Baltatesti, senzatiile se succed instantaneu, Adela participand la un ritual al trecerii timpului, "supusa si vibranta", in timp ce el, atent la schimbarea vremii, ii pune un pardesiu pe umeri. intre timp, ii tine un adevarat curs de astronomie sentimentala. Sentimentele de obsesie a diferentei temporale se accentueaza:

"PAna acum nu imbatraneam, pentru ca imbatraneam fara sa stiu, ca arborii. Problema mi s-a pus intaia oara in viata cand am revazut-o pe Adela..."

.
Sentimentul erotic se amplifica in mijlocul naturii dezlantuite, noi ipostaze ale acestuia fiind descoperite in functie de peisajul arcadian in care cei doi protagonisti isi petrec prelungita vacanta. intr-un rand, ca intr-un ritual stravechi, isi lipesc obrajii de pamant, intr-un gest de comuninune, de transcendenta cosmica, dincolo de care verticala devine orizontala, iar infinitul se apropie. Adela este fotografiata, de data aceasta, cu ochii mintii, de acelasi narator obsedat de inferioritatea secventei temporale in care se afla, ca o ipostaza eterna a feminitatii fruste, cu "rochia roz, cu capul gol, cu o mana pe san, cu linia corpului onduland si accentuand depresiunea taliei, cu poala rochiei in evantai", fiind "un bloc de frumuseti vii si calde..."

.
Raporturile dintre cei doi raman, cu toate acestea, imprecise: intr-o reverie aproape involuntara barbatului se surprinde undeva, pe un drum de munte, imaginandu-si ca o strange de talie. in poiAna in care ajung nu se mai afla nimic decat singuratatea naturii:

"Nimic, in afara de noi, decat viata obscura a pamantului, a pietrei, a vegetatiei marunte si cativa fluturi care se urmareau, se intalneau o clipa cu intentii de harjoAna [...] Printr-o deschizatura a copacilor scanteiau privelisti din vale, marginite departe tare de dealurile albastre, sterse ca niste nouri gata sa dispara la orizont."

Indecizia alegerii ramane si dupa aceasta plimbare romantica; in timp ce peisajul se roteste, gandurile ii sunt neclare:

"Mi-e capul gol si sufletul greu..."

. Emil Codrescu are gandirea unui "geniu pustiu", incercand sa-si domine pulsiunile enorme ale sufletului. Nevoia de senzualitate deriva din aceasta sabie a lui Damocles ce atarna asupra barbatului, care il determina sa sufere. Daca la inceput Codrescu are o "constiinta adormita", el incearca treptat sa iasa din aceasta stare de marasm existential, sa recupereze "tineretea pierduta", la fel cum Proust incerca, la modul ideal, sa recupereze "timpul pierdut".

Atractia dintre Adela si Codrescu, extrem de spiritualizata, se compune dintr-o obsesie a unuia pentru celalalt, o conjugare a simturilor superioare celor fizice, plutind intr-un mediu abstract.
Paroxismul crizei erotice duce la un sentiment de teroare existentiala, in care fiinta iubita e in stare sa-si dea si viata, Adela devenind femeia unica, arhetipul in jurul caruia se invart gandurile barbatului. Adela devine o tinta nu prea indepartata, dar nici prea apropiata, "stanca pe care creste floarea-reginei".

Pentru exprimarea iubirii, pictura si sculptura i se par inferioare barbatului indragostit, in timp ce muzica sugereaza starea de elevatie necesara pentru sublimul absolut. Renuntarea la excursii i se pare o alta forma de manifestare a batranetii, barbatul amagindu-se ca este doar un supraom spiritual, nu si unul fizic, care se sacrifica pentru fericirea Adelei.
Despartirea de natura, intr-un tablou romantic, este plina de resemnari:

"- Luna se tine mereu dupa noi de catva timp, aici, la Varatic..."

. Sentimentul realitatii este pierdut, din cauza inlunatiei, iar Adela ii va lua o mana si o va pune pe genunchiul ei, stare continuata si mult timp dupa aceasta, cand intra in Baltatesti. Manifestarile dragostei sunt aproape adolescentine, iar personajul este cuprins de o rusine putin explicabila, pentru ca si o diferenta de numai zece ani intre el si tanara ar fi fost inconvenienta. Pentru barbatul infrant psihic dinainte, iubirea venind din partea femeii tinere este un lucru improbabil. De aceea, identificarea sentimentelor intre cei doi urmeaza insa acelasi traseu al pertractarilor: intrebat de Adela ce simte pentru ea, barbatul raspunde ca "un sentiment foarte curios", "bun de pus la muzeu", un fel de "vis in vis", multiplicat la infinit. Sentimentul cu care se despart cei doi este de durere si de fericire in acelasi timp, iar favoarea ceruta de barbat este de a o striga pe nume, "Adelina!".


Despartirea finala, prin plecarea femeii, urmeaza acelasi traseu de "vis in vis", sentiment ce se perpetueaza prin contemplarea absentei acesteia, prin reveniri inopinate in casa iubitei, sub spectrul simbolic al toamnei in care ploua "marunt si rece".

Umbra Adelei este zarita in cerdac, in fiecare camera, "pe jiltul de trestie, pe capatul canapelei din odaia de primire..."

. Materializarea fapturii iubitei se realizeaza peste tot, in vibratia aerului, in obiectele pe care aceasta le-a atins. Doar natura ramane impasibila in marea cautare:

"Cand am iesit in cerdac, prin draperiile grele de pe deal s-a furisat o raza, raspandind peste plai un abur de aur, ca atunci pe Ceahlau. Dar in curand raza se stinse in negurile tomnatice de pe inaltimi."

Sentimentul nedefinit al iubirii se afla in legatura stransa cu aceasta persistenta a negurilor de toamna peste inaltimi. Drama lui Emil Codrescu este de a se lasa coplesit de tulburele sentiment al imbatranirii fizice, de a nu se elibera de presiunea timpului, fapt ce declanseaza o intreaga tragedie interioara, determinand lipsa de hotarare a personajului, proiectarea iubirii catre trecut si catre ariile inefabile ale absolutului.