Autorii de reportaje sint gazetari. Geo Bogza a creat o specie literara situata intre reportajul gazetaresc, ce se bazeaza pe infor-
matia exacta, culeasa fa fata locului si transfigurarea artistica realitatii investigate. Scriitorul a intemeiat astfel reportajul litera pentru care a dovedit un deosebit talent.

In vechea civilizatie carpatina muntele nu a fost doar o forma de relief ci o posibilitate a apropierii de zei. Chiar daca zeii au fost uitati, anumiti munti si-au pastrat pina in timpurile moderne pres­tigiul, datorita importantei lor in viata oamenilor si maretiei geo­logice care-i singularizeaza. Rataul este unul dintre acesti munti ramasi "mirifici".



Calatorul se apropie treptat de Rarau, cunoscmdu-l mai intii din faima ce-l anunta de departe. Frazele consemneaza in con- structii antitetice dependenta de munte:

"Soarele rasare sau apune pe Rarau, norii se aduna sau se imprastie de p_e Rarau; Moldova si Bistrita curg de o parte si de cealalta a Raraului, turmele urca sau coboara de pe Rarau".

Aceasta miscare in dublu sens, ca un imens balans intre cer si pamint, este exprimata printr-o muzica­litate de poem in proza, ca o transhumanta a cuvintelor.
Scriitorul precizeaza el insusi multele semnificatii ale realitatii vazute in fraze sintetizatoare, pline de poezie:

"O intreaga lume (...) graviteaza in jurul Raraului, in jurul masei lui enorme si li­nistite, incoronata cu piscuri albe de calcar" sau:

"Raraul repre­zinta dimensiunea fundamentala a lumii, latura cosmica a vietii si a istoriei".

Muntele e urias, puternic, linistit, regal, existind de la inceputul lumii si constituind un reper cosmic. Unind cerul cupa-mintul ("se inalta de pe fundul lumii spre cer"), el integreaza pe om cosmosului. E comparat cu o "inima puternica" si cu o "frunte" - centrele vitale ale simtirii si fanteziei omenesti fiind ridicate la scara universala. Integrind in cosmos, in Marea Natura, existenta - omeneasca, Raraul imortalizeaza formele ei materiale si spirituale. Cintecul mioritic s-a nascut pe virf de munte.
Partea a doua a reportajului literar se deschide cu un adevarat poem al muntelui, o rostire melodica, marcind cu pauze propo­zitiile cu valoare de vers. Dispunerea enumerativa e adoptata de scriitor, ca procedeu al sugestiei de infinitate. Revine miscarea do-moala in sus si in jos, intr-o parte si in cealalta a spajiului si a cuvintelor care-l cinta:

"Apele curg la vale, muntii urca spre cer, culorile lumii sint vii, iar zvonurile ei clare. Mesteceni ard, asemeni unor luminari albe, in enorma catedrala a padurilor. La intervale rare, clinchetul talangilorpicura in auz, fiind curgerii timpului cea mai dulce masuratoare."

Talazuirea blinda, clatinarea talangii care masoara timpul, dau senzatia de neschimbare, de vesnicie, de ti­nerete fara batrinete:

"O tinerete a firii, ce nu se trece macar o clipa, suie din vai spre cele mai inalte culmi."

Dupa consideratiile mai generale de la inceput, asezate ca un frontispiciu, imaginea muntelui devine mai concreta, desi gigantul ramine inca departe spreai se cuprinde toata maretia.



In urmatorul paragraf, perspectiva se schimba din nou: peisa­jele montane.se succed de Ia fereastra trenului. Aceasta tehnica a Erivirii din fren face ca privelistile sa se infatiseze in desfasurarea )r ampla si rapida de aceasta data. Privitorul inregistreaza pito­rescul straielor taranesti purtate de localnicii zariti in gari, intre care rasar miniaturi omenesti fermecatoare: siluetele gingase si co­lorate ale copiilor. Tinutul e strabatut de trenuri si plute. Curentii miscarii omenesti traverseaza nemarginirile silvestre. In chip firesc, natura lui Geo Bogza nu poate fi una a "singuratatilor", ci o albie a societatii oamenilor.
Ne aflam intr-o tara a lemnului, inmiresmata de rasina mun­tilor de scinduri proaspat taiate. Podoabele pamintului, oamenii si
intimplarile stravechi au trecut in poemul unui singur tuvirit: Pri-saca Dornei, Valea Putnei, Mestecanis, Strigoaia, Parhauti, Solo-net, Pojorita:
Prin cadranul ferestrei miscatoare a trenului se poate urmari mai lesne unduirea reliefului, culmile blind arcuite alternind cu vatle largi si intinderile oceanice ale padurilor.
Ceea ce surprinde in mod deosebit pe cititor este extraordinara armonie dintre toate elementele - munte, apa, om, padure, piatra; toate alcatuiesc un intreg, aflindu-se in cea mai buna intelegere, nu exista nici o nepotrivire, nici o stridenta, nici o "vrajba" in a-ceasta concentrare de o perfectiune dumnezeiasca. Pietrele Doam­nei inchipuie un "balet de calcar" - imagine artistica realizata din termeni contradictorii, piatra insemnind imobilitate, duritate, gre­utate, iar baletul miscarea usoara, fluida, gingasa. E o figura de stil care transmite cititorului impresia stranie, uimirea ca piatra tis-neste spre cer uitindu-si parca greutatea, intr-o incremenire mu­zicala. Textul insusi seamana cu un concert de orga, solemn, ra-sunajtor, plin de vibratii adinei.

In partea a treia a acestei organizari sonore se produce intilni-rea cu muntele, ascensiunea pe culmea alpina. E descrisa ultima noapte a celei mai vechi forme de viaja pastoreasca, o noapte ce desparte doua ere, o noapte la o cumpana a timpului, intre toamna si iarna. E surprinzator cit de putine fraze reusesc sa infatiseze innoptarea la stina pe culmea Raraului. Atmosfera de realitate si irealitate, de farmec rar, venind din infinit, emana din citeva no­tatii: focul de vreascuri, bordeiul de coji de copac, fumul care inlacrimeaza ochii, noaptea neagra si rece, zgomotul salbaticiuni­lor in adincul padurii, presimtirea zapezii si, mai ales, cerul de deasupra enormelor stinci, cu constelatiile lui miscatoare, care atrage privirea ridicind sufletul spre vesnicie, acel cer instelat nuptial din care a coborit cintecul mioritic.
Geo Bogza scrie cu inima in flacari, cu ochii mariti de uimire si de admiratie. Gindurile ii sint scaldate in sentimente, care rotesc pinzele enorme ale imaginarului. Multimea de sensuri figurate se naste dintr-o vesnica uimire in fata lumii a acestui scriitor care nu gaseste in ea nimic banal. Tumultul vorbelor raspunde batailor ini­mii sale care iubeste oamenii si plaiul.