Poezia are sens alegoric, fiind alcatuita dintr-o secventa narativa si din reflectiile eului liric,
martor, in parc, intr-o toamna, la revelarea magica a misterelor trupului feminin:

"Era toamna
Erau si niste castani
Si o banca.

Eu sedeam
Eram palid si poate frumos
Si ma gandeam.

Atunci s-a oprit un tramvai
S-a dat jos o femeie
Dar era imbracata foarte bine
Era deci o cucoAna ."

Femeia apare pe neasteptate ca o Venus din Milo moderna, revelandu-si frumusetea intr-un loc aparent pustiu:

"Tramvaiul a plecat
Strada ramasese goala
Atunci femeia s-a aplecat
Si-a ridicat incet rochia
PAna la genunchi
Si pe urma mai sus

Avea niste pulpe rotunde, frumoase
Si ciorapi eleganti de matasa
A stat mult pana si i-a potrivit;
Eu o priveam pierdut de pe banca."


Reactia eului liric in fata socului revelatiei e plina de tumultul si de tabuurile varstei:

"Si cineva plangea, agoniza, murea in mine
incat femeia s-a ridicat
Si m-a vazut."

Femeia este descrisa in maniera rubensiAna , a formelor fruste, pline de viata:

"Era o femeie alba, frumoasa
Dar obrazul i s-a facut deodata rosu
Si eu simteam cum ma inrosesc;
Femeia a plecat repede

Avea o rochie albastra care flutura in urma
Eu am ramas mai departe pe banca,
Sub castani."

Nostalgia femeii totale revine in spatiul amintirii, asociata cu peisajul toamnei, cu ecouri ale unor sentimente dintre cele mai diverse:

"Si a mai venit un tramvai
Din el a coborat alta lume
Femei si fete frumoase.

Si eu sedeam mai departe pe banca
Si ma gandeam
La mine
La sinucidere,
Era toamna
Si mai erau si niste castani."

Nostalgia toamnei se contopeste cu amintirea unei imagini unice, producand vagi melancolii in sens simbolist.