Textul, un poem in proza, face parte din volumul "Paznic de far"(1974), fiind o adevarata invocatie adresata naturii benevolente, capabila sa resuscite puterea prima a regenerarii. Scriitorul are nostalgia unei lumi "in care pestii nu inotau in ape otravite, iar pasarile nu zburau printr-un vazduh irespirabil si asurzitor."

Urzicile sunt singurele plante ramase credincioase acestui crez al unei naturi linistite, de o deosebita frumusete. in mod firesc, ele sunt supuse acelorasi legi nestiute ale evolutiei:

"Voi, urzicilor - le spun pe cand le privesc in farfurie si astept sa vina langa ele si mamaliga - voi ati ramas credincioase voua insiva."


Urzicile, in umilinta lor, aduc aminte de zapezile albe ale copilariei, de timpul cand "caii aveau botul verde, cu un miros crud de iarba, iar parul si incepea sa le luceasca."

Urzicile contin in ele insele un fior puternic al vietii, ceva din legica viului, din expresia vitalista a naturii, pentru ca ele cresc pretutindeni, in orice conditii, in santuri, "prin libera unire dintre soare, apa si tarAna ."


Urzicile au scapat de orice inginerie si contabilitate excesiva a lumii, de rationalizarea si structurarea acesteia.

Urzicile sunt, in felul acesta, un punct de legatura cu lumea pura de la inceputuri:

"Voi urzicilor, voi buruienilor, voi tiganci ale vegetatiei, cum sa nu va cant si sa va laud? Salut in voi ultima mea hrAna in care sunt sigur ca nu am sa descopar gustul chimicalelor, al hormonilor, al prafului de peste, de care dau pana si in galbenusul de ou. Bine ca ati mai ramas voi pe lume, sa ma simt, cel putin primavara, un fiu al naturii, al marelui cosmos, ca si caii cand se intorceau de pe izlaz, cu dintii inverziti de vitala
explozie a ierbii."


Poemul "Urzici" devine astfel un imn adresat libertatii naturii, libertatii omului in genere, ca
fiinta cosmica.