"Decembre" are consonante cu mai multe poeme bacoviene, identificate prin planurile multiple de referinte pe care le dezvolta acest text poetic. Mai intai pare o celebrare a iernii, printr-o ciudata stare de extaz creata de caderea masiva de zapada, teroarea boreala din alte texte (preluata de la Alecsandri) fiind convertita in dorinta de recluziune intima in casa iubitei, din care de altfel priveste sau recepteaza, prin sugestie, intregul spectacol hibernal. Pentru poet, anotimpul semnifica, in mod obisnuit, apocatastaze individuale, boli incurabile, angoase insurmontabile.

Este aici insa, in "Decembre", o stare de puritate perpetuata prin poezie, prin lectura ei continua ("Nu rade... citeste nainte"), opusa cu totul atmosferei funerare din "Cuptor": "Sunt cativa morti in oras, iubito,
Chiar pentru asta am venit sa-ti spun".

Poetul, de asemenea, se vede ingropat in nameti ("Potop e-napoi si nainte"), ca in elementul acvatic din "Lacustra".

Predominanta culorii intunecate din "Negru" este inlocuita in "Decembre" cu o nuanta hibernala, foarte apropiata de tinuturile frigurilor polare.

In acest poem, printre putinele zugravite in culori deschise, albul ninsorii neintrerupte si rosul antinomic al jaraticului, poetul se viseaza intr-un spatiu intim, protector, in fata sobei, in casa iubitei, dincolo de vitregia naturii, admirand fascinat nuanta de pastel a peisajului exterior:

"Te uita cum ninge decembre...
Spre geamuri, iubito, priveste -
Mai spune s-aduca jaratec
Si focul s-aud Cum trosneste."

Imaginea interiorului reflecta, prin contrast, tonuri linistite ale vietii, focul este un tovaras placut, devenit chiar un centrum mundi, de care se apropie treptat protagonistii, jaraticul este chiar imaginea puternica a fortei ce infrunta vijelia ramasa afara, filtrata muzical, in sonoritati magnifice, prin horn:

"Si mana fotoliul spre soba,
La horn sa ascult vijelia,
Sau zilele mele -totuna
As vrea sa le-nvat simfonia."

Eul liric imagineaza interiorul ca pe un univers virtualizat, Situat dincolo de perceptia imediata a realului, zgomotele si senzatiile creand o atmosfera intima, (ufonica, rezultata din trosnetul focului si din suierul vijeliei neatenuate de geamuri.

Universul familiar se compune din obiecte ce creeaza imagini ale confortului personal: fotoliul, apropiat tot mai mult de foc, implantand in spatiul citadin imaginea romantica a conacelor de la tara, hornul ce duce spre cer semnele prezentei umane, barometru, in acelasi timp, al vijeliei de afara, facand legatura, in plan vertical, ascensional, cu exteriorul, cu inaltul, cu stihia dezlantuita a torentului fluid de ninsoare, orchestrat intr-o simfonie cosmica. Atmosfera intima, de multumire interioara, este completata cu scena aducem ceaiului, ca intr-o stranie reprezentatie

"Mai spune s-aduca si ceaiul,
Si vino si tu mai aproape, -
Citeste-mi ceva de la poluri,
Si ninga, zapada ne-ngroape."

Domul silvatic al lui Mihai Eminescu este inlocuit aici cu un dom hibernal, ce se edifica intr-un spatiu concentric, prin troiene imense de zapada, intr-o simfonie totala a simturilor. Poetul pare transpus deja in locuri de un exotism straniu, la poli, loc al linistii absolute si al cufundarii in somn, spatiul predilect de. exprimare a puritatii simboliste. Se implineste astfel o rara senzatie de bine, mai putin obisnuita in lirica bacoviana, de un onirism total, dominata de prezenta feminina, indemnata, prin numeroase verbe la imperativ, unele repetate, "spune", "citeste", sa indeplineasca oficiile unui "maitre des ceremonies", sa organizeze ritualic scenariul intimitatii si sa citeasca din carte poezia inefabila a spatiului hibernal, devenit dom cosmic:


"Ce cald e aicea la tine,
Si toate din casa mi-s sfinte, -
Te uita cum ninge decembre...
Nu rade... citeste nainte."

Casa devine o imensa nava, un dom plutitor prin urgia de afara, un loc de unde se poate admira frumusetea impersonala, primordiala a naturii. Casa este un templu al linistii, este insasi casa cosmica din miturile omenirii, echivalent al locuintei acvatice din "Lacustra", obiectele toate fiind "sfinte", unice, cu aer de primordialitate.

Treptat apare senzatia de dizolvare in timp, prin confuzia alternantelor temporale, de eternizare a eului prin cadenta ritmica a poeziei hibernale ce se citeste, mecanic, etern parca, "inainte":

"E ziua si ce intuneric...
Mai spune s-aduca si lampa -
Te uita, zapada-i cat gardul,
Si-a prins promoroaca si clampa."

Domul hibernal are invelisuri multiple, zapada, prin superlativul imaginilor colosale, fiind, la randu-i, un mijloc de protectie impotriva lumii exterioare, ca intr-un paradis improvizat ad-hoc:

"Eu nu ma mai duc azi acasa...
Potop e-napoi si nainte,
Te uita cum ninge decembre...
Nu rade, citeste nainte."

Laitmotivul poeziei, dat de versurile "Te uita cum ninge decembre...
Nu rade, citeste nainte", construieste panza visului, tesatura slaba care leaga visul de realitate. Senzatia de dizolvare intr-o epoca revoluta, in timpul iernii vesnice, pure, primordiale, este dat de potopul care cuprinde intreaga suflare. Lumea se construieste din elemente simple, care se compun unul in prelungirea celuilalt, pentru a construi realitatea exterioara, a viscolului etern.

Prin simbolistica lui, viscolul este un element de constructie a visului si, prin aceasta, a paradisului generat de o indepartata coborare in timp, in care casa are toate atributele unui centrum mundi, dincolo de care lumea intreaga dobandeste o imaterialitate stranie, eufonica, prelungita la nesfarsit prin lectura misterioaselor imagini "de la poluri", care interfereaza realul cu imaginarul pana la disolutia limitelor.
"Decembre" este un elogiu adus sentimentului erotic, vazut, in ultima luna a anului, ca punct de plecare catre un nou inceput. Catrenele poeziei, in numar de sase, cu rima de tipul a a b b, contureaza un cadru spatial si temporal de inceput de lume, prin integrare intr-o cosmicitate perfecta, intr-o singura culoare, albul absolut. Motive simboliste cunoscute, al singuratatii, al solitudinii iubitilor intr-un timp aparent catastrofic, devenit primordial, motivul iubirii, diferit de cel al romanticilor, totusi profund, cu note eschatologice, de sfarsire prin combustia interna a sentimentului de dragoste, se armonizeaza intr-o feerie melodica singulara in universul poetic bacovian.