Poezia "Decor" face parte din volumul de poezii "Plumb", aparut in 1916, in care culorile predominante sunt violetul, culoare a amurgului, albul, negrul si griul. Tabloul general al poeziei are in prim-plan parcul solitar, motiv dominant al esteticii simboliste, topos in care se celebreaza singuratatea existentiala, unde se retrag oamenii singuri printre oameni. Viziunea terna a lumii descrise de Bacovia, in antiteza cu imaginile samanatoriste ale timpului, in care "taranii zburda pe la sate", denota o tristete funciara, un loc in care divinitatea si-a intors privirile de la muritorii simpli. Negrul este intens metaforizat la Bacovia: in poezia omonima, "Negru", florile sunt carbonizate, sicriele sunt "negre, arse", spatiul intreg fiind cuprins de un aluvionar "noian negru".

Persistenta negrului pe retina pare sa aneantizeze ordinea universului, Sa-l reintroduca in haos. Bacovia este obsedat de "amorul fumegos", estompat, spre stingere, de m5p3315mt28mgc o stare de neconcordanta intre sentimente. Lumea moderna, asa cum o vede poetul, este doar o schita, o macheta neclara a lumii primordiale.
Panorama lumii este figurata, in poezie, de versul "copacii albi, copacii negri", repetat, prezent de trei ori, aproape simetric, in text, ca niste linii care traseaza, in tusa groasa, limitele cadrului natural:

"Copacii albi, copacii negri
Stau goi in parcul solitar
Decor de doliu, funerar...
Copacii albi, copacii negri."

Dincolo de acestea, lumea se estompeaza, contururile se scufunda intr-un "decor de doliu funerar", intr-o monotona alternanta de alb si negru, culori antinomice, nemaiexistand nuante de echilibru. In poezia "Decor" nu mai exista nici macar gri, ci numai albul, puritatea, si raul, negrul originar, nedeceiat in nuantele facerii. In plastica moderna, albul si negrul sunt considerate nonculori, sugerand deci increatul, momentul in care nimic nu a luat forma si fiinta. De aceea dezolarea este, in poezia lui Bacovia, absoluta, lumea numai duala, o continua pendulare intre alb si negru, intre bine si rau. Simbolistica vasta a celor doua culori ofera sugestii multiple pentru continutul ideatic al poeziei. Albul se afla la granita dintre nastere si moarte:

"in orice gandire simbolica, moartea precede viata, orice nastere fiind o renastere. Din aceasta pricina, albul a fost la inceput culoarea mortii si a doliului", considera Jean Chevalier si Alain Gheerbrant, in "Dictionarul de simboluri".

Albul se opune rosului, prin urmare este culoarea giulgiului. Albul sugereaza si o oarecare maladivitate a lumii, fiind predominant in spitale. Mircea Eliade afirma ca "in riturile de initiere, albul este culoarea primei faze, aceea a luptei impotriva mortii".

Albul mai este si culoarea claselor sacerdotale la celti, a printilor. in irlandeza medie, "find" inseamna "alb" si "sfant" totodata, iar "in urong find" este folosit de hagiografie pentru desemnarea ostii ingerilor. in britonica (galeza "gwyn" si bretona, "gwen"), cuvantul inseamna "sfant" si "preafericit" totodata. Negrul este o culoare contrara, exprimand starea de pasivitate totala, "moartea deplina si invarianta" dintre doua zile; in limbaj heraldic, negrul se numeste "sabie", ceea ce indica afinitatile acestui termen cu pamantul sterp, cu neantul. Culoarea "sabie" mai inseamna "prudenta, intelepciune si neclintire in vremuri de restriste".

Negrul este culoarea Eului Primordial: la indieni, Krishna nemuritorul este "intunecat", in timp ce Arjuna, muritorul, este "alb".

Reprezentand nepatrunsul, negrul mai inseamna si "virginitate primordiala", ceea ce da inteles Fecioarelor Negre medievale, la fel ca zeita Kali, ce integreaza toate formele si culorile.

In poezia "Decor", copacii sunt "goi", epitetul relevand dezbracarea de materie, la fel cum gol este si mortul situat pe catafalcul funerar. in ambele situatii, dematerializarea sau descompunerea inseamna eterna intoarcere la formele originare; viata, asa cum este cunoscuta, cu inceput si sfarsit, se aneantizeaza, iar decorul general, in aceasta infinita succesiune de sfarsituri, este "funerar".


Viziunea stramta a muritorului ce nu vede, dincolo de incadrare, de "frame", de liniile prea puternic conturate, ce nu percepe vastitatea tabloului cosmic general, a lumilor aflate in intrepatrundere, se deduce tocmai din aceasta strada simbolica, marginita de "copacii albi, copacii negri".

Pentru ca, in fond, lumea este pustie, neputand fi autentic animata, cat timp fiintele ei nu acced la viziunea superioara a nonmaterialului. Lumea a fost supusa liniii disolutii generale, pastrand doar esentele, doar capetele scarii culorilor: este deja moarta, iar epitetul de "secular" poate insemna mai mult decat tiparele pamantesti, sugerand vagi rezonante geologice, o temporalitate incremenita, de fapt o eternitate a mortii. "Parcul solitar" este si un simbol pentru lumea ce a murit de mult, a increrrtenit in tipare, este nemiscata, supusa uriei ninsori post-apocaliptice, pentru ca acel fimbulvertr din mitologia germanica, iarna de trei ani de dinainte de Armageddon. de Apocalipsa, a avut loc.
Singura stare de spirit posibila in acest caz este "tristetea", iar regretele, personificate, "plang iar", ceea ce arata ca lumea nu este inca eliberata, descatusata de cele doua tonuri funebre. Copacii, purtand simbolistica liniilor drepte, sugereaza imaginea expresionista a unei planse pline cu semnaturi groase de graffiti. O lume in care, spre desperarea privitorului, nu exista variatii, locuri de intoarcere, spre a scapa de pragul inevitabil. in tabloul dezolant al lumii bicolore apare un alt simbol, cel al pasarii "Cu pene albe. pene negre", ce poate fi, cum s-a mai spus, o tarca autohtona, dar mai degraba un corb, motiv universal la poetii simbolisti. Dupa cum se stie. Corbul este un Zeu Trickster la indienii ingalisk, el fiind vinovat de pierderea nemuririi omului si de condamnarea lui la munca grea a pamantului si la perpetuarea generatiilor. Motivul corbului, preluat probabil din mitologia indienilor americani, apare la Edgar Allan Poe, apoi, prin filiatie cu acesta, la Baudelaire, patrunzand astfel, cu semnificatii simbolice multiple, in simbolismul european, inclusiv in cel romanesc. Glasul acestei pasari este "amar", sinteza a unui implacabil tragism existential. La celti, pasarea este un simbol al Lumii Celeilalte, un vestitor al zeilor; in Coran ea reprezinta chiar destinul.

Prin extrapolare, putem spune ca pasarea ce croncane "amar" este chiar destinul uman, alcatuit din pete negre si pete albe, de o monotonie greu de evitat. in acest decor simbolic, nesemanand deloc cu cel al "Corespondentelor" lui Baudelaire, unde "padurile de simboluri" il privesc pe poet familiar, apar "fantomele", pentru a marca tenebrele, haosul.

Aceasta descriere a lumii nu poate fi schimbata si, astfel, nici ordinea prestabilita, decorul ramanand un amestec de "alb" si "negru", de "pene albe", "pene negre", "un decor de doliu funerar".

Pentru a arata, prin suprapunere sinestezica de elemente ale naturii, saracia, dezolarea lumii, apare ninsoarea ce cade nepasatoare. Frigul cosmic, caracteristic unui astfel de fenomen, subliniat si prin ritmicitatea versului, iambica, prin concentrare metrica, de 8-9 silabe, prin incremenire, prin rime putine, ar putea fi chiar o apocalipsa individuala, a fiecarui suflet departat de "axis mundi", de ascendenta spre divin. Adverbul "rar", din ultimul vers, ultima secventa dintr-o rima obsedanta, stabileste o temporizare a evenimentelor umane, sortite sa se repete la infinit, invariante ale unei monotonii extinse la scara cosmica.
Urmand poeziilor "Plumb" si "Lacustra", "Decor" definitiveaza imaginea disolutiei inexorabile a lumii, de asta data in linie cromatica, reducand-o la nonculorile ei originare, albul si negrul.