Daca in poezia "Plumb" lumea este un urias cavou incremenit sub semnul gravitational al plumbului, al materiilor grele, "Lacustra" prezinta disolutia universala prin elementul acvatic, figurand astfel, intr-o neasteptata viziune mitologica, intoarcerea in apele primordiale ale genezei. intreaga poezie este un simbol ce se concentreaza in jurul unei singure imagini puternice, aceea a ploii, care devine tara sfarsit, diluviu de proportii cosmice, acoperind cu apa ei purificatoare intreaga lume. Simbolul ploii, prezent la mai toti poetii simbolisti, e al unui nou inceput, al purificarii totale a unei lumi neviabile, ajunse prea departe de punctul de origine, intr-o entropie devastata, sortita deci decadentei inevitabile.

Este o lume tarzie, instrainata total de momentul genuin al creatiei. Daca Eminescu, in poezia lui, simtind acelasi proces entropie, destabilizant al creatiei, infatisa un Demiurg izolat intr-un plans neauzit din intermundii, "De plange Demiurgos, doar el aude plansu-si", in poezia lui Bacovia materia este total despiritualizata, fara fiorul originar, cufundata intr-un plans propriu, solitar, transferat de la spiritul divin disparut cu desavarsire. Poetul, constiinta care mai pastreaza vibratia primordiala a lumilor, traieste acut, cu sfasierea proprie poetilor damnati, aceasta dezintegrare a lumii prin plansul universal, cautandu-si astfel un nou inceput, o noua geneza, identificata sub semnul regenerator al potopului.                                                                                             

De aceea, el parcurge, pe o cale mai putin obisnuita pentru profunzimea temei, prin imagini specifice tehnicii poetice simboliste, mitul reintegrarii de care vorbea Mircea Eliade, al contopirii cu elementele, al consimtirii acestei dezintegrari purificatoare ce atinge limite extreme. Diluviul constituie o intoarcere in epoci preistorice, generata de un impfovizat montagne-russe temporal, in care trecutul devine viitor si prezentul trecut. Pe aceasta ipotetica bucla, lumea este plasata, prin anularea timpului, intr-un "gol istoric", transportata spre origini, in miezul unuia dintre nenumaratele potopuri, care astfel se eternizeaza:

"De-atatea nopti aud plouand,
Aud materia plangand...
Sunt singur, si ma duce-un gand
Spre locuintele lacustre".

Obisnuitele bariere ale timpului dispar si lumea se cufunda, printr-o ciudata transgresiune, in unul dintre acele goluri temporale din care se naste un nou univers, cunoscute din "Luceafarul" eminescian:

"Si vremea-ncearca in zadar
Din goluri a se naste".

"Golul istoric" este, la Bacovia. un continuum temporal, metafora calatoriei catre inceputuri:

"Un gol istoric se intinde
Pe-aceleasi vremuri ma gasesc..."

. in maniera poetilor simbolisti, prin sugestie, el extrage astfel un segment al timpului in care, sub semnul diluviului, natura renaste si lumea se trezeste din nou la viata. Apa care fluidizeaza tot acest "gol istoric" este un simbol al vietii, figurat din plin de mitologii: omul s-a nascut din ocean, Venus apare tot din spuma marii, purtata de o cochilie/marina imensa. Reiterarea conditiilor initiale este o intoarcere ad uterum, spre origini, in care dispare totul, fiind dizolvata pana si civilizatia tehnicista:

"Si simt cum de atata ploaie,
Pilotii grei se prabusesc".

intregul kitsch al civilizatiei moderne este supus procesului de disolutie, nemairamanand nimic in jur, decat poetul si ploaia, poetul si creatia, el, demiurgul, si spatiul imaginar.

Pe aceasta traiectorie temporala se inscrie si motivul casei, al "locuintelor lacustre", situate deci foarte aproape de timpurile primordiale. Casa este, potrivit lui Gilbert Durand, un simbol cosmic, punctul central al lumii, un microcosm, si casele neolitice lacustre semnifica tocmai intoarcerea in timp, in elementar, catre momentul Creatiei. Nelinistea poetului, comunicata in tot , cuprinsul poeziei, "Tot tresarind, tot asteptand..."

, este de a nu gresi, de a nu rata acest moment unic, prin pastrarea inca a legaturii cu lumea comuna:

"Tresar prin somn, si mi se pare
Ca n-am tras podul de la mal".

Poezia ofera asadar o Creatie timpuriu antropomorfizata: imaginea unei locuinte ₍ deasupra apelor primordiale. in acest decor marcat de cromatica nediferentiata a inceputurilor, griul lichid al apelor originare, singuratatea poetului este extrema: el se afla in ipostaza unui inotator solitar aflat in mijlocul unei mari, protejat in chip miraculos, ca in uterum materniim, de puhoiul de ape ce vine de pretutindeni. Antropologii vorbesc, de altfel, de o corelatie primordiala intre mater si materia, despre Marea Zeita acvatica, despre "pantecele naturii" si "apa mama" (Gilbert Durand), din care se naste lumea, simboluri perfect exprimate in aceasta superba "Lacustra" bacoviana. in poezia lui Bacovia materia plange, nascand lumea. Ipostaziat in Adam, poetul este primul om care se trezeste in acest potop primordial, contempland superbul spectacol al lumii lichide din jurul sau, pe deplin protejat in mijlocul furiei devastatoare.

"Sunt singur, si ma duce-un gand
Spre locuintele lacustre" sunt versurile-laitmotiv ce se repeta obsesiv in poezie, simetric, la inceputul si la sfarsitul strofelor, la fel ca ploaia obsedanta ce cade fara oprire, marcand, in acest proces, un sfarsit si un nou inceput. Curgerea materiei, pornita parca de un iluzoriu mag indian, este o transformare ce schimba coordonatele lumii, le face greu recognoscibile. Curgerea, disolutia aduc aminte si de imaterialitatea din timpurile originare, cand inca procesul profan de condensare a energiei in materie impura, capabila doar de erodare, nu se desavarsise. Poetul calatoreste cu gandul in urma, spre inceputurile neguroase ale omului, regasindu-si linistea si eternitatea mult visata, la fel ca Hyperion spre domul atemporal si aspatial al Demiurgului. Podul face aceasta legatura in simbolistica bacoviana: este un mijloc de contingenta cu timpul revolut, plasand imaginea poetica in illo tempore, unde totul devine posibil. Refugjerea poetului are un sens simbolic: singuratatea naturala, integrarea in timpul primordial, candgandul se transforma in realitate, este preferabila singuratatii printre oameni.  Aceasta insolita si tarziu revelata cosmogeneza bacovianamerita sa fie mai mult discutata. Apa este elementul predominant, prin care materia insasi isi schimba materialitatea, ideyenind fluida sub acest potop din inalt:

"De-atatea nopti aud plouand
Aud materia [plangand..."

. Ploaia este un plans al materiei menite sa nu ramana in tipare stabile, sa se dizolve incetul cu incetul. Lipsita de contrabalansarea unei forte suficient de mari pentru a ramane stabila, aceasta dizolvare continua este si esenta vietii pe pamant. Organismele sunt si ele supuse (unei disolutii continue: se nasc, imbatranesc si mor, etapele terminale fiind marcate tocmai de ;aceasta eliminare pe rand a fiecarei componente. Poetul se simte deocamdata protejat de aceasta disolutie universala, refugiindu-se in locuintele lacustre. Imaginea de sfarsit de lume, de potop, este convertita, in cele din urma, in proces regenerator: elementele sunt dizolvate incetul cu incetul, lucrurile, avand contururi atat de ferme si de stabile la inceput, sunt lasate in voia unor forte puternice, actionand ritmic. Civilizatia tehnica, generatoare de succesive "maux de siecle", incapabila sa reziste unei dizolvari continue, mai curand un patch work, rezultat al gandirilor primare, mecanice, derivat din studiu metaforic, superfluu, nu are ce cauta aici. Se observa antinomia prezenta in text: civilizatie tehnica, adica fragilitate-dizolvare continua, si durabilitate. Diferenta este notabila: formele fixe, nefluide, nu pot rezista timpului. Iacob Bohme spunea ca materia este energie degradata, pentru ca, in scara cosmica, materia este lipsita de versatilitate, se erodeaza, urmand un ciclu ce nu permite recompunerea.


Ca urmare, formele materiale sunt moarte, pentru ca nu detin energia antientropica temporala, capabila, in limitele chtonice, sa le asigure ansamblul. Singurul ce rezista, un fel de Noe de altadata, este poetul, receptand transformarile din jurul sau, dar simtindu-se si aparat in acelasi timp inchis bine intr-una din straniile constructii lacustre.
El se afla intr-o asteptare continua, "Tot tresarind, tot asteptand", potopul trebuind sa fie o revelatie, in care universul isi conjuga fortele pentru transformare, pentru a purifica lumea. Orice diluviu este urmat de un nou inceput, cel pe care il asteapta locuitorul ipoteticei locuinte lacustre. Purificarea lumii este necesara, la fel cum altadata a fost utila schimbarea generatiilor: ea semnifica reinstaurarea fluiditatii, adica a noncondensarii, a stabilitatii materiei in sens de conservare a matricelor, in dauna materiei moarte.
Bacovia se dovedeste astfel a fi un creator profund, de o mare forta expresiva, prin starea eufonica pe care poezia o genereaza asupra lectorului, el imaginandu-si, in maniera simbolista, potopul universal, de care se poate adaposti numai intr-una dintre aceste locuinte lacustre ale spiritului uman.
Teme si motive ale poeziei "Lacustra"
. Diluviul universal, periodic, factor de purificare a lumii neviabile, degradate.
.  Casa, simbol cosmic, inclusiv locuinta lacustra - casa primitiva de lemn, monument al solitudinii si al genezei.
. Tema visului si a disparitiei civilizatiei tehnice.
. Adam, primul om, renascut din propriile-i parti constitutive.
. Ierarhia materiei si a energiei, dupa Bohme.
. Tema monotoniei, a ploii ce vesteste diluviul.
. Tema lumii degradate, de factura preexpresionista, care incepe sa dispara incetul cu incetul, pentru a renaste intr-o noua cosmogeneza.
. Revenirea materiei la fluiditatea de dinaintea degradarii energiei.