George Calinescu incheie sirul de scriitori prolifici de tip enciclopedic din literatura romana , cuprinzand, cu realizari notabile, toate campurile de creatie: istorie si critica literara, proza, poezie, dramaturgie, publicistica.

Faima constanta de care se bucura se datoreaza celor doua remarcabile studii despre Mihai Eminescu, "Viata Iui Mihai Eminescu" (1932) si "Opera lui Mihai Eminescu" (1934), si inimitabilei "Istorii a literaturii romane de la origini pana in prezent" (1941), imensa fresca a literaturii noastre, impresionanta prin dimensiunile monumen­tale, prin multitudinea de date biografice, istorice, economice, de epoca, prin analizele profunde si adecvate ale operelor si ale scriitorilor si prin stilul calinescian de incontestabila originalitate. Activitatea sa de istoric si de critic literar, cu o voce inconfundabila in epoca, este mult mai bogata, cuprinzand, de la debutul cu "Alcuni missionari cattolici italiani nella Moldova dei secoli XVII e XVIII" (1925), si "Viata lui Ion Creanga" (1938), "Principii de estetica" (1939), "Istoria literaturii romane. Compendiu" (1945), "Impresii asupra literaturii spaniole" (1946), studii monografice despre "Nicolae Filimon" (1959) si "Gr. M. Alexandrescu" (1962), "Vasile Alecsandri" (1965), "Estetica basmului" (1965). Versurile sunt cuprinse in "Lauda lucrurilor" (1937), iar teatrul in volumele "Sun sau Calea netulburata" (1943) si "Teatru" (1965).

Creatia de romancier pare sa treaca in al doilea plan de valoare numai datorita uriasei umbre pe care o intinde, peste veac, opera de istoric si de critic literar. Vocatia de romancier pare sa fie, si ea, innascuta si se exercita cu naturalete si siguranta inca de la inceput, in "Cartea nuntii" (1933), apoi in "Enigma Otiliei" (1938), "Bietul Ioanide" (1953), "Scrinul negru" (1960).
"Cartea nuntii", dupa cum marturiseste insusi Calinescu, este "un roman liric, la mddul grec, luand ca model «Daphnis si Chloe» de Longos, un exercitiu pregatitor pentru constructiile epice mai ample de mai tarziu.

Este un roman de dragoste in care scriitorul introduce temele si obiectele moderne ale vietii citadine din perioada interbelica, sportul, automobilul, calatoriile in strainatate, plajele estivale, personaje adolescentine, surprinse in mediul scolar sau in implicatii erotice. Personajele apar si dispar meteoric de pe scena: Lola, Dora, Medy, babatiile din "casa cu molii", nubila Vera, tanarul Jim Marinescu, de curand intors de la studii din Italia. "Bietul Ioanide" si "Scrinul negru" sunt romane de epoca, in maniera balzaciAna , descriind scena furtunoasa a anilor interbelici si postbelici, cu toate luptele politice, duse de legionari sau de comunisti, o lume cu adevarat in miscare, cu transformari profunde ale claselor sociale, cu destine irepresibil marcate de schimbarea regimurilor Romanul "Enigma Otiliei" (1938), clasic, de tip balzacian, focalizeaza mai multe spatii ale fictiunii, determinate de tot atatea teme literare: e un roman al mostenirii, al orfanului, al paternitatii esuate, al mediilor periferice, intr-o lume bucuresteAna de la inceputul secolului douazeci, aflata sub influenta covarsitoare a banului. "Zeul la care se inchina toti este banul", spunea Balzac si acest lucru este, in ordinea cosmica, a zeitei Fortuna, defectul major de caracter al majoritatii personajelor, pentru unii cauza a extinctiei finale. in cazul lui Costache Giurgiuveanu, manifestarea sentimentului de paternitate fata de Otilia Marculescu, "fe-fetita" lui, este infranta de reticenta de a pune averea pe numele ei: mos Costache va muri prematur, fara a mai apuca sa o apere de Otilia de saracie, inscriindu-se in tipologia generala a indivizilor obsedati de patima banilor, dar pedepsiti de soarta pentru lacomia si trufia inerente acesteia. Ideea de paternitate apare si in cazul mosierului Pascalopol, care nu se decide daca o iubeste parental pe Otilia sau ca un barbat autentic. Relatia fraterna dintre Aglae si Costache se va degrada tot din perspectiva mostenirii pe care trebuie sa o primeasca tanara fata, Otilia. Pentru Stanica Ratiu, ideea de paternitate este demagogica, el limitandu-se la discursuri tinute in orice imprejurare, cele mai multe izvorate din intentia de a strange bani si de a parveni cu orice pret.


In acest orizont tematic, George Calinescu asaza o tipologie caracteriala bine conturata, cu punct de plecare desigur in opera exemplara a lui Balzac, pentru care scriitorul roman a manifestat o constanta admiratie. George Calinescu considera, in studiul "Cateva cuvinte despre roman" (1938), ca o astfel de scriere dobandeste "o inalta semnificatie umana ", transformandu-se din "document istoric" in "document fictiv", daca asaza la temelia acestuia o viziune caracterologica fundamentala, reflectata in tipologia personajelor. intrucat "subiecte de roman nu sunt decat putine", tipologia personajelor, "lista acestora se poate intocmi dinainte", George Calinescu teoretizandu-si astfel propriul act de creatie si motivandu-si alegerea si structurarea personajelor. Sase tipuri de personaje pot sa cumuleze astfel ariile tematice ale unui roman modern: 1, Istoria tanarului care vrea sa patrunda cu orice chip in viata, subordonand toate afectiunile acestei pasiuni: ambitiosul plat, comun. 2. Istoria ambitiosului idealist, in stare de toate infrangerile pentru glorie, putand oscila intre ratare grandilocventa si geniul posac. 3.  Istoria femeii nesatisfacute, cazand la maturitate in dezordinea pasiunii romantice. 4.   Istoria barbatului matur, plictisit de casnicie, distrugandu-si viata si familia in experiente erotice tardive. 5.   Istoria barbatului sau a femeii care, neizbutiti ei insisi in viata, isi revarsa energiile asupra copiilor, devenind personaje odioase pentru altii si apasatoare pentru propria progenitura. 6.   Istoria incapacitatii de adaptare, care nu duce la lirism ca in nuvelistica noastra, ci la invidie."



Ca insusi George Calinescu a respectat in retetele proprii ramane de discutat. Personajele principale ale romanului se incadreaza, in buna masura, in aceste tipare caracterologice: Felix Sima este tanarul onest care isi cauta, cu destula insistenta, un drum in viata, Stanica Ratiu e arivistul ambitios si plat, care foloseste toate mijloacele pentru parvenire, Pascalopol este desigur "barbatul matur", care isi revarsa cu multa discretie si rafinament afectiunea tardiva asupra Otiliei. Aglae Tulea, "baba absoluta", se subordoneaza cel mai bine rolului predestinat, revarsandu-si energiile neconsumate asupra propriilor odrasle, devenind, in adevar, "odioase pentru altii si apasatoare pentru propria progenitura".

Costache Giurgiuveanu, greu incadrabil in schema de mai sus, fiind prin excelenta tipul avarului, ceva mai umanizat decat cele clasice, de felul balzacianului Gobseck, iar Otilia este* destul de dificil de clasificat, tocmai enigma personalitatii ei fiind tema dominanta a romanului, sugerata si de titlul acestuia.
Scriitorul manifesta atentie si rigoare clasica si pentru structura romanului, asezata sub semnul simetriei semnificative, cu infinita grija pentru precizarea locului si a timpului actiunii:

"intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909, cu putin inainte de orele zece, un tanar de vreo optsprezece ani, imbracat in uniforma de licean, intra in strada Antim..."

. Romanul se sfarseste la fel, tot pe strada Antim, unde isi facuse aparitia odinioara tanarul student Felix, fiul doctorului Sima. in acest ciclu temporal au loc toate intrigile propuse de autor, erodarea treptata a personajelor, impinse spre final de varsta biologica si cea sociala, ca o confirmare a ideii ca, in romanul de tip balzacian viata este, mai devreme sau mai tarziu, "istoria unui esec".

in acest moment, al sfarsitului, simetric primului, doar lumea atemporala a zidariei pare a fi aceeasi, personajele disparand cu totul, ca intr-o stranie piesa de teatru:

"Prefacerile nu schimbasera cu totul caracterul strazii. Casa lui mos Costache era leproasa, innegrita. Poarta, era tinuta cu un lant, si curtea toata napadita de scaieti. Nu mai parea sa fie locuita. Cele patru ferestre din fata, de o inaltime absurda, inaltau rozetele lor gotice prafuite, iar marea usa gotica avea geamurile plesnite. Felix isi aduse aminte de seara cand venise cu valiza in mana si trasese de schelalaitorul clopotel. I se paru ca teasta lucioasa a lui mos Costache apare la usa si vechile vorbe ii rasunara limpede la ureche: «Aici nu sta nimeni!»" intelesul cuvantului "nimeni" poate fi dat cu usurinta: locuitorii caselor nu sunt personaje veritabile, ci constituie secvente trecatoare, "mastile" ce vor fi inlocuite de altele.


Ca urmare, casa este nelocuita, supusa unei inerente "prabusiri", similara celei din "Prabusirea casei Usher", de Edgar Allan Poe, nu in primul rand fizica, ci mai ales morala.


In acest interval de spatiu-timp, se dezvaluie lumea Bucurestilor la inceputul secolului douazeci, obosita existential, cu intrigi putine, cu "drame mari", consumate in interiorul sordid al vreunei case vetuste, de multe ori de mahala, personajele miscandu-se inexorabil intre nastere si moarte, in grija sau spaima pentru ziua de maine, tradusa, in lumea moderna, prin posesiunea banilor, a bunurilor materiale. O lume in care, cum reiese din roman, temporalitatea lenta a derularii evenimentelor este dictata de batrani, de obicei posesori ai averilor, de la care se asteapta o iluzorie salvare materiala. Coordonatele fiind astfel stabilite, lumea burgului evolueaza incet, cu intreaga sa gama de manifestari, de figuri de ceara, neverosimile prin intrigi si prin modul de existenta. Pentru ca Aglae si mos Costache sau Pascalopol nu au o viziune completa asupra realului, ei doar simuland, prin comportament, o lume falsa in trairi si in manifestari. Purtarile lor sunt marcate de patina timpului, de o anumita incetineala, iar atitudinile existentiale, daca nu sunt romantice, asa cum este cazul lui Pascalopol, sunt dictate de interesele stricte ale biologicului sau ale materialului.

Prin urmare, putem considera ca aceste personaje sunt conduse, in buna masura, de instincte: instinctul avaritiei la mos Costache, al conservarii, instinctul inavutirii, necesar transcenderii limitate a timpului rezervat existentei, cum este in cazul lui Stanica Ratiu, instinctul nonpatern, prezent la Otilia sau la Felix, instinctul posesiunii nelimitate, in cazul Aglaei si al Auricai. intr-un simbolic incipit al romanului, avarul Constantin Giurgiuveanu, aproape fosilizat, traind intr-un peisaj de epoca imbatranit, isi face aparitia incet, cu "o greutate extraordinara si cu o iritanta incetineala", pertractand, asa cum a facut toata viata, inainte de a-i deschide noului sosit, nepotul sau Felix Sima, incapabil sa raspunda decat dupa multe incercari ale tanarului:

" - Nu-nu-nu stiu... nu-nu sta nimeni aici, nu cunosc."

Pertractarea, dincolo de a ascunde o incetineala a mintii, sugereaza, inca de la inceputul romanului, o trasatura de caracter, o atitudine discreta de a-si proteja banii: persoanele care suna la usa pot fi debitori sau cersetori interesati sa castige un ban pe aceasta cale.

Personajele ce ii apar lui Felix Sima la sosirea in Bucuresti fac parte, in majoritatea lor, dintr-o "galerie de papusi invechite": Costache locuieste intr-o casa pe masura lui, descrisa cu minutie de scriitor in primele doua pagini ale romanului tocmai pentru a-l caracteriza prin mediul in care traieste; e inconjurat de fete batrarie sau de babe, Aurica, Aglae, de personaje cu trasaturi dominante usor de revelat: Simion Tulea are un intelect redus, e poate o copie mai rasarita a fiului sau Titi, Stanica Ratiu este prototipul arivistului infernal, care asteapta sa-i moara "sursa de castig material" pentru a se imbogati.
Singura Otilia Marculescu sparge tiparele clasice si romanul capata astfel o nota de certa modernitate. Ea este de fapt unicul personaj cu adevarat viu in acest carusel al mastilor: arivistul, avarul, fata batrAna si un om bogat, dar mai in varsta, Pascalopol. Felix o considera o fiinta ocrotitoare, iar Otilia este mijlocitorul ce-i permite tanarului doctor sa cunoasca si celelalte caractere ale clanului Tulea.

Este o fata fascinanta, naturala, imprevizibila, cu toate calitatile puritatii varstei adolescentine, sugerate in diverse imprejurari, descrise in tonuri romantice de scriitor, inconfundabila prin portretul ei cu trasaturi delicate, pline de tinerete si de inocenta:

"... un cap prelung si tanar de fata, incarcat cu bucle, cazand pana pe umeri [...] Fata, subtirica, imbracata intr-o rochie foarte larga pe poale, dar stransa tare la mijloc, si cu o mare colereta de dantela pe umeri, ii intinse cu franchete un brat gol si delicat".

Personajul se autocaracterizeaza de mai multe ori:

"Ce sentimentala sunt!" Pe Felix il intreaba daca vor sa fuga impreuna si il pofteste in prima noapte sa doarma la ea in camera, ea amenajandu-si un alt loc pentru dormit. Camera ei este plina de nimicuri femeiesti, pentru care o fata batrAna ca Aurica este invidioasa. Deruta pe care o starneste provine din faptul ca ea oscileaza de la o extrema la alta, nenorocul ei fiind de a se misca intr-o lume oranduita de tipare. Otilia este totusi un personaj enigmatic, ipostaza a eternului feminin, reusind sa se manifeste cu toata prospetimea intr-un mediu ostil, condus de interese meschine si mercantile. Fata de Otilia, personajele masculine ale romanului arata un interes mai vizibil sau mai discret, admiratie sau dragoste, care o situeaza in permanenta in centrul atentiei. Felix simte pentru ea o dragoste pura, uneori chinuita de incertitudini, Pascalopol, care o cunoaste pe Otilia de cand era mica, adopta o atitudine paterna, tarziu schimbata in sentimente de dragoste autentica, mos Costache isi imparte grija sincera pentru fata cu aceea chinuitoare pentru bani. Personajele feminine, cele din clanul Tulea, ii arata Otiliei o antipatie fatisa si constanta, vazand mai intai in ea o rivala de neinvins la mostenirea lui Costache, apoi din invidie feminina, fata de calitatile ei fizice si morale evidente, Otilia depasindu-le, din acest punct de vedere, pe Aurica si pe Olimpia, sotia lui Stanica Ratiu. Aglae manifesta fata de fata ura si dispret, sentimente dublate de invective si de insulte, Otilia fiind pentru ea "orfAna ", "dezmatata", "stricata".


Aglae Tulea este sora lui mos Costache si mama a trei copii: Titi, Aurica si Olimpia, toti marcati de tare, unele de natura genetica, asa cum se sugereaza in cuprinsul romanului. Titi, abulic, nu este capabil sa se concentreze in timpul lectiilor de franceza tinute de Felix, singura lui abilitate fiind sa deseneze. Se casatoreste cu Ana Sohatchi, sora a unor ofiteri de cariera, si va fi monitorizat in permanenta de mama lui, care ii aduce rufarie si ii da sfaturi sotiei sale despre preferintele lui culinare, apoi se desparte de aceasta din urma cand o vede prea mult in compania lui Stanica Ratiu. Aglae agreseaza pe oricine, cu o rautate de multe ori gratuita; cand aude ca Felix e primit in casa lui mos Costache Giurgiuveanu, pentru a merge la facultate, ea ii spune:

"N-am stiut; faci azil de orfani".

Aglae conduce totul in propria casa: il tine din scurt pe Simion, face si desface casatoriile copiilor, la intoarcerea Olimpiei simuleaza supararea, desi este multumita ca aceasta are ca sot un avocat. "Baba absoluta" este extrem de invidioasa: Felix descopera ca "prin ochii Aglaei si Auricai trecura fulgere" cand Pascalopol ii ofera Otiliei un inel cu safire. Aurica, fata nemaritata, sortita decrepitudinii timpurii, e incapabila de a se desprinde dintr-un mediu insalubru, visand povesti de dragoste imposibile. Tipologic vorbind, ea va deveni o matusa incremenita intr-o tinerete trecuta, locuitoare a unei "case cu molii" din mahala. Aurica e geloasa pe succesul Otiliei, aceasta avand o mai mare capacitate de a atrage privirile barbatilor tocmai prin caracterul sau enigmatic. Tinde sa-l atraga pe Felix prin diverse metode, incercand sa se inchida cu el in camere izolate si plangandu-se ca isi pierde onoarea sau pregatindu-i prajituri, priceperea gastronomica fiind, de fapt, singura ei calitate reala. Refuzata, va incerca sa ia contact cu o multime de pretendenti posibili, in speranta vAna a unei casatorii, cu Pascalopol, cu Weissmann, nazuind sa-si gaseasca, daca nu sot, cel putin un iubit. Aurica este imaginea Aglaei din tinerete; singura sa aventura este atunci cand un elev la scoala militara o urmeaza pana acasa, dar renunta vazand caracterul auster al locuintei. Vina pentru nesansa proprie, crede ea, apartine dezmatatelor mai tinere, de felul Otiliei.

Leonida Pascalopol este, prin prezenta sa in strada Antim, un element de contrast, prin rafinament si afectivitate.

Este "un om de vreo cincizeci de ani, oarecum voluminos, totusi evitand impresia de exces, carnos la fata si rumen ca un negustor".

Pascalopol se trage dintr-o familie "cu putin sange grecesc"; fusese student la Bonn, apoi in Franta, dar abandonase studiile, avand obligatii familiale care il indeparteaza de invatatura. Interiorul casei sale este amplu decorat, dand impresia unui om de bun gust, in total contrast cu avaritia ce se revarsa asupra casei lui Costache. Mosia lui Pascalopol este un exemplu concludent pentru vechimea unui mod de viata, cu reminiscente aristocratice, diferit de cel intalnit in strada Antim:

"Pascalopol dadu invitatii pe mana unei batrane servitoare, ca sa se curete de praf si sa se spele, si disparu pentru un sfert de ceas. Cand se adunara din nou in sala de la intrare, Pascalopol era imbracat intr-un costum de oras. Le arata casa. Aceeasi cautare din apartamentul de la Bucuresti se regasea si aici, intr-un chip mai rustic [...]. O camera spre un capat al coridorului fu destinata lui Felix, alta, la capatul opus, Otiliei. Amandoua erau mobilate cam in acelasi chip, sumbru, masiv si cu o solemnitate rustica, pe care o accentuau grinzile de lemn."

Sub aparenta de forta, Pascalopol este totusi un personaj fragil: el o iubeste tandru pe Otilia, priveste cu o mimica de uimire, inspaimantata cateodata, aventurile nevinovate ale acesteia, echitatia, urcarea pe stoguri, intrarea in apa.


In acest mediu evocat in roman, mos Costache sufera o agresiune continua din partea celorlalti membri ai familiei, care incearca, prin metode neortodoxe, sa puna mana pe o cat mai mare parte din averea lui. Costache Giurgiuveanu, similar cu mos Goriot al lui Balzac, este de o zgarcenie rara: el fura din banii Otiliei sau ai lui Felix, creandu-si o motivatie interioara proprie, aceea ca o face spre binele orfanilor, ia diverse obiecte din odaile studentilor care nu-si platesc la timp chiria, le comercializeaza acestora diverse rechizite scolare, ii vinde, chiar in pragul mortii, o seringa doctorului Weissmann, pe care acesta o va folosi chiar in interesul pacientului sau. Singurele personaje cu care mos Costache se impaca bine sunt mosierul Pascalopol, bogat el insusi, incapabil de meschine interese materiale, si Otilia, care il poate ajuta sa-si depaseasca spaimele eshatologice. Pentru ca mos Costache este un personaj speriat, ajungand cu resemnare la capatul vietii. Frica lui se amplifica in fata neantului egalizator al mortii, cea mai profunda si mai durabila spaima a omului in conditiile limitatoare ale existentei umane. Mosul este un personaj tipic al romanelor realiste, reprezentand omul inzestrat de obicei cu intelepciune, dar predispus bolilor de tot felul, avand avere si fiind vanat ca de niste rapace animale de prada pentru asta. Rolul sau este mai mult unul patriarhal, de protejare a tinerelor vlastare care vin din urma. El lasa averea celor dornici, celor susceptibili de a o folosi intr-un mod adecvat si care, la randul lor, se vor transforma in personaje de acelasi tip.

Daca celelalte personaje se misca alert, ca intr-o miscare browniAna nestavilita, factorul generator de motilitate fiind aici timpul, mos Costache, in urma caruia timpul se aglomereaza fara incetare, e incapabil de altceva decat de imobilism. El se retrage in mod discret de pe scena, uitand, in vechiul sau stil, sa protejeze personajele favorite, in ultima instanta pe Otilia, careia nu-i lasa nimic mostenire. Atacul de cord suferit de el va fi prilejul interventiei pradatorilor spatiului ramas fara stapan. Scena este diabolica: inca inainte de a muri batranul, Stanica Ratiu, usor de recunoscut intr-o posibila cariera viitoare de politician, incepe a scotoci printre hainele vechi ale lui mos Costache, pentru a-i gasi testamentul. Aglae se instaleaza bine in domeniul pe cale de cucerire:

" - Aici e casa fratelui meu, si eu sunt unica lui sora. Nimeni nu se misca aici in casa, si nimeni nu s-atinge de nimic".

Personajele hraparete se ingramadesc la festinul mortii lui mos Costache, pentru a pune mana pe o parte din avere. in antiteza cu acestea, personajele slabe, incapabile sa lupte crancen, pe viata si pe moarte, pentru existenta materiala, de genul Otiliei, pierd in fata clanului coalizat. Scena pranzului pe patui de moarte al lui mos Costache este grotesca: parca, pentru a-si pune in evidenta instinctele vitale, amenintate virtual de viitorul deces. Stanica Ratiu cere sa taie o bucata groasa de salam si bea lichior.

Prin comportamentul sau, Ratiu seamana cu Lica Trubadurul si cu Tanase Scatiu. Bolnavul, singurul incapabil de miscare, sta, in mod stupid, pe spate, asistand neputincios la intreaga scena. Gesturile personajelor sunt artificializate, dar pentru ele totul este normal, chiar sa manance in fata unui personaj aflat in pragul mortii; este, de fapt, atintirea ochilor animalului de prada pe fata victimei, privirea impersonala, rece, incapabila de a mai exprima un sentiment uman:

"- Otilio, scumpo, fa-mi placerea, tu nu vezi ce e pe noi? Ce, tu nu crezi ca noi nu stim ce e durerea? Parca pe noi nu ne doare ca mos Costache a mu... vreau sa zic, e bolnav? Da lasa, bun e Dumnezeu, s-o alege intr-un fel. Vin-o la masa, intremeaza-te!".


Conciliabulul acesta, format din simpli constatatori ai mortii, care privesc procesul din punct de vedere mecanic, pozitivist, alcatuieste un convoi mortuar avant la lettre. Pentru clanul Tulea, decesul nu este decat un fenomen normal intr-un lung sir de evenimente ce respecta cauzalitatea. Moartea eroului se petrece intr-un decor jalnic, la fel de patetic ca acela in care se desfasurase intreaga lui viata: elementele decorului sunt simple, iar imbracamintea lui, formata din ghete de gumilastic, ciorapi de lAna groasa, nadragi de stamba colorata, ii fixeaza definitiv conditia de avar incorigibil. Gesturile lui finale sunt tot ale unui Harpagon sau Hagi-Tudose: chiar in ultimele clipe, ii ofera lui Weissmann o seringa contra cost, cu care sa fie injectat. Teama lui este de a nu fi furat, Costache observand cu ochi buni sosirea unor personaje in care are incredere, doctorul Stratulat si Pascalopol. Si in acest cadru grotesc, Titi este un personaj ramas la mintea copiilor, care se leagAna de fiecare data cand capacitatea sa de intelegere da peste obstacole de netrecut.
Cu aceasta ciclicitate a creatiei, romanul se incheie, in timp ce lumea personajelor se scufunda incet in neant, se estompeaza. Dupa moartea lui Costache Giurgiuveanu, Stanica Ratiu se desparte, de Olimpia si se casatoreste cu aventuriera Georgeta, deschizand apoi un lant de restaurante unde se consuma droguri ("Unele gazete de santaj il acuzau ca patroneaza tripouri si cercuri de morfinomani"). Pascalopol pleaca in strainatate cu Otilia, apoi se desparte de ea, din proprie iniativa, pentru a o elibera de povara unei casatorii cu un om prea in varsta. in finalul romanului, Otilia va fi vazuta intr-o alta postura, undeva departe, pe un tarm al unei insule exotice, insa fara farmecul de altadata:

"Dupa cateva vorbe banale, mosierul scoase din buzunar o fotografie care infatisa o doamna foarte picanta, gen actrita intretinuta, si un barbat exotic, cu floare la butoniera. Fotografia era facuta la Buenos Aires".


Enigma ei, care a intretinut vie actiunea romanului, se spulbera. Otilia, fata insetata de ideal si de aventura, a devenit o femeie cu o aparenta obisnuita, greu de remarcat intr-un mediu total anodin. Viata ei se apropie de apogeu si acest lucru vorbeste de la sine: secrete au numai femeile tinere sau care isi mentin tineretea printr-o forta interioara enigmatica. Fara secrete va ramane si Felix, ajuns un doctor renumit, incapabil insa a se opune procesului extinctiei, dupa cum remarca sarcastic Stanica Ratiu:

"Mai devreme sau mai tarziu bolnavul tot moare. E numai o suparare pentru familie, afara de cazul cand bolnavul mai poate fi folosit pentru testare".



Prin aceasta, se vede ca toate personajele lui George Calinescu sunt perisabile, nerezistand fluxului necrutator al timpului, pierdute intr-o lume anonima, fara intrigi complicate, unde vegetalizarea si egalizarea survin dintr-o oboseala imensa a lumii realiste.
Doar casa ramane, plina de amintiri, trista insa, pentru ca patina timpului s-a asternut peste toate incaperile. Ambiguitatea imaginii spatiale a casei de la inceputul scrierii, reticenta lui mos Costache de a identifica spatiul locuit de el insusi fac ca intregul sa fie doar o parabola a unei lumi neveridice, ersatz al celor adevarate: ciclicitatea timpului, fara reversibilitatea sacra a intoarcerii in situ, la un segment anterior al vietii, duce la destramarea destinelor umane, la coborarea incetul cu incetul in bezna uitarii.
Actiunea romanului "Enigma Otiliei" se inscrie in realitatea complexa a lumii inceputului de secol douazeci, cu personaje tipice pentru lumea burgheza in devenire. Mos Costache este un personaj greoi, care se teme in fiecare clipa sa nu fie agresat sau jefuit de sora lui, Aglae, Pascalopol este un domn distins, marcat insa de patina vremii. Odaia in care este condus Felix la sosirea in strada Antim, ca si exteriorul casei, nu este si ea decat o imitatie:

"Condus de Otilia si urmat de batran, Felix intra intr-o odaie foarte inalta, incarcata de un fum des si intepator de tutun ca o coverta de vapor pe Marea Nordului."

Imaginea lui Pascalopol este de om al banilor, fara insa o frumusete a figurilor antice:

"Era un om cam de vreo cincizeci de ani, oarecum voluminos, totusi evitand impresia de exces, carnos la fata si rumen ca un negustor, insa elegant prin finetea pielii si taietura englezeasca a mustatii carunte. Parul rar dar bine ales intr-o carare care mergea din mijlocul fruntii pana la ceafa, lantul greu de aur cu breloc la vesta, hainele de stofa fina, parfumul discret in care intra si o nuanta de tabac, toate acestea reparau cu desavarsire, in apropiere, neajunsurile varstei si ale corpolentei."

Aglae este observata cu aceeasi minutie a detaliului, vazuta cu ochii unui pictor din scoala germana a secolului al XVI-lea, Hans Holbein cel Tanar, sau a lui Gauguin.
Aglae este tipul "babei absolute", "fara cusur in rau", dupa cum o caracterizeaza Weissmann, trasatura tipica manifestata in toate imprejurarile.

Este foarte aspra cu sotul ei, Simion, pe care-l interneaza intr-un ospiciu, si autoritara cu propriile-i odrasle, Olimpia, Titi si Aurica. Atunci cand Titi se casatoreste pe ascuns cu Ana Sohatchi, dintr-o familie de ofiteri de cariera, se supara la inceput, pentru ca nu a fost anuntata, apoi ii viziteaza pe insuratei, le aduce paturi si lenjerie, ii da sfaturi norei cum sa se comporte cu Titi. ii duce acestuia pana si dopuri de vata sa si le puna in urechi, apoi, dupa ce Titi o bate pe Ana, intr-un acces de furie, ii cere acestuia sa se duca la tribunal, pentru a intenta actiune de divort. La fel, cand Stanica Ratiu si Olimpia au un copil, se comporta mai autoritar, cerandu-le celor doi sa se cunune. Ov. S. Crohmalniceanu avea sa afirme:

"Capetenia -clanului Tulea nu vorbeste decat in concluzii definitorii. Toate judecatile ei se refera la un bun simt trivial, la opinia «lumii», prin lume intelegandu-se mediocritatea burgheza in expresia ei cea mai categorica".

indata ce mos Costache sufera un atac de cord, Aglae ia conducerea casei, ca un capitan ce-si simte nava amenintata de vitregiile naturii. Fata de Otilia manifesta dusmanie, pentru ca fetele ca ea sunt facute sa traiasca discret, cu baietii de casa buna, cum este Titi, lucru ce nu se implineste, dar si pentru ca Otilia se afla in atentia lui Felix, a lui Pascalopol si a lui mos Costache.
,Pe langa portretul lui Pascalopol, Felix, personaj-reflector, ii face Aglaiei, prin descriere, prin caracterizare directa, un portret fizic cu sugestii de ordin moral.

Este un portret al unei femei mature, cum se spune in text, cu o tinuta destul de ingrijita, rezultata din "parul negru pieptanat bine intr-o coafura japoneza" si din imbracamintea potrivita varstei, "bluza de matase neagra", inchisa la gat cu o "mare agrafa de os", cam "sugrumata la mijloc cu un cordon de piele".

Prezenta unui "cesulet de aur" marcheaza interesul pentru bijuterii si pentru lucruri scumpe. Fizionomia este insa mult mai expresiva pentru caracterizarea personajului, avand contingenta cu psihologia lui. Impresia generala este de antipatie de la prima privire a observatorului, care foloseste epitete depreciative, negative. Fata Aglaei este "galbicioasa", aspect al unei fanari accentuate, buzele sunt "subtiri, acre", semn al unei rautati pe care nu o poate ascunde, nasul este "incovoiat si acut", specific persoanelor agresive, luptatoare, ochii sunt "bulbucati", cu "aceeasi miscare moale a pleoapelor", asemanand-o cu mos Costache, fratele ei, nu numai ca forma, ci si printr-o anume oboseala existentiala, vadita aici si prin obrajii "brazdati de cateva cute mari, acuzand o slabire brusca".

Momentul in care mos Costache sufera un atac de cord este semnificativ pentru Aglae: ea se duce imediat in casa fratelui, punand sechestru pe bunurile omului aflat in pragul mortii, cerand sa nu fie nimic miscat de la locul sau. Totodata, in timp ce mos Costache agonizeaza, clanul Tulea si Stanica Ratiu mananca, parca in deradere, salam, sotul Olimpiei, un fel de Tanase Scatiu modern, justificand ca bolnavul este o pacoste pentru familie, care trebuie sa moara mai repede, pentru a nu chinui lumea. Si ei "sufera", spune Stanica Ratiu, parca vitalizat de apropierea mortii celuilalt, la fel cum hiena se simte mai vie in apropierea unei potentiale prazi. Decorul in care se desfasoara aceasta scena este grotesc: mos Costache poarta "pantaloni de stamba", vinde o seringa doctorului Weissmann, care vine sa-l ajute... Aglae asista impenetrabila, nepasatoare, la acest eveniment, asteptand sa se intample moartea fratelui sau, pentru ca ea este un personaj pragmatic, nu doreste decat o implinire a "fatumului", a sortii umane previzibile.
Despartirea celor doi tineri protagonisti ai romanului este determinata de imprejurarile aspre ale lumii in care traiesc. Mos Costache moare, ca urmare a celei de-a doua crize de inima, iar Otilia ramane fara avere, in ciuda grijii mereu amintite a lui Giurgiuveanu pentru "fe-fetita lui", trebuind sa se salveze din zona rau famata a burgului. Felix nu este inca stapan pe averea ramasa de la tatal sau, in plus trebuie sa-si realizeze cariera, deci de o casatorie cu el nu poate fi vorba. Singura posibilitate de iesire, intr-o oarecare masura, din taramul liniar al lucrurilor dinainte cunoscute este, pentru Otilia, casatoria cu Pascalopol, cu care pleaca de altfel in strainatate.
Fiecare detaliu al romanului participa la o reconstituire fidela a lumii orasului inchis; in aceasta viziune poate fi privita si casa lui Leonida Pascalopol, care se afla pe Calea Victoriei, nu departe de Biserica Alba. Scara are o "balustrada de fier forjat", "stearsa fata de noua arhitectura a capitalei", cu o mica tablita de email pe care scrie "Leonida Pascalopol".

Un detaliu, luat probabil de la palatele rezidentiale, il constituie salile inalte, usile late si frontoanele de lemn, "tavanurile decorate cu stucuri".

Peretii sunt tapisati cu hartie, iar de tavan atarna lampi electrice. Picturile murale aduc aminte de incaperile vilelor romane, iar la capetele scarii se afla doi ingeri din ceara, tociti si luciosi. in casa, Pascalopol are un fecior, iar lui Felix, care o viziteaza, impreuna cu Otilia, acest lucru i se pare de un mare rafinament. intr-o camera se afla "o sofa joasa enorma", acoperita de un mare chilim. Pe un perete se pot observa "iatagane, pistoale cu manere sidefate, o tolba cu sageti exotice."

Deasupra sofalei atarna nenumarate candele de argint, iar in preajma se afla scaune in forma X, mici picturi cu imagini din Bosfor, un teanc de registre si o masina de scris "Yost".

Casa e plina de obiecte de pret, "o copie veche dupa Salvator Rosa, reprezentand un peisaj marin napolitan, un Grigorescu autentic, o cula de Juan Alpar si alte cateva tablouri, centrate in jurul unui tanar student de universitate germana , in uniforma de asociatie goliardica."



O alta secventa a acestei vaste fresce burgheze este scena in care Stanica Ratiu se duce la Agripina si incearca sa o ia in brate pe Lili, nepoata lui. Mijlocul de transport al vremii este trasura cu pneuri, iar modernitatea se observa si in aparitia domnisoarelor, "serie noua".

La paisprezece ani, fetele sunt de maritat, pentru ca nu se ocupa de scoala, iar dota contribuie la bunastarea familiei:

"in acest fel, toate se maritau cu oameni bogati sau in stare sa devina, preferand aproape cu strictete marii industriasi, marii restauratori sau hotelieri, magistratii care aveau mosie, mai rar un ofiter, de la colonel in sus, niciodata un profeso., niciodata un intelectual."

Cultura era socotita un lucru ignobil; fetele nu citeau nimic, acest lucru fiind considerat de prost gust, pentru ca un om cu mari inclinatii intelectuale era considerat "boem".

Singura concesie era cunoasterea unei limbi straine. Toader vrea sa o casatoreasca pe Lili cu un om mai tanar, nu unul de patruzeci de ani, pentru ca face rau progeniturii, cu un "jeune homme pauvre".

Stanica Ratiu ar vrea sa se casatoreasca el cu nepoata, dar se gandeste apoi la Felix Sima, care va deveni mare doctor si va castiga colosal.

t2c252ti62nnf
Descrierea strazii cu care incepe romanul este conturata precis, in linii clasice:

"in aceasta obscuritate, strada avea un aspect bizar. Nici o casa nu era prea inalta si aproape nici una nu avea cat superior. insa varietatea cea mai neprevazuta a arhitecturii (opera indeobste a zidarilor italieni), marimea neobisnuita a ferestrelor, in raport cu forma scunda a cladirilor, ciubucaria, ridicula prin grandoare, amestecul de frontoane grecesti si chiar ogive, facute insa din var si lemn vopsit, umezeala, care dezghioca varul, si uscaciunea, care umfla lemnaria, faceau din strada bucuresteAna o caricatura in moloz a unei strazi italice."


Tipul de roman intentionat de George Calinescu este cel balzacian, obiectiv, ca urmare in el predomina "caracterele" (in engleza, "character" = personaj). Temele predilecte ale romanului de tip balzacian sunt mostenirea, orfanul, descrierea minutioasa a spatiilor, personajele tipologice, amanta provinciala, baba absoluta, arivistul plat, arivistul idealist, politicianul, mosierul, negustorul. Scriitorul este omniscient: el se comporta ca si cum ar sti totul, putand sa decupeze acoperisurile caselor si sa vada tot ce se petrece dincolo de ele, sa ghiceasca pana si gandurile personajelor. Dupa cum se observa din fragmentul citat, descrierea exterioarelor este minutioasa: peisajul este obscur, imaginea generala este a unei "strazi italice" degradate, nereusite. Stilul casei este eterogen, un amestec opulent, incarcat de mai multe influente arhitectonice. "Ciubucaria, ridicula prin grandoare" exprima lipsa de gust estetic, dar si lucrul fragil, usor deteriorabil, ruina avansata, umezeala ce se instaureaza definitiv si "umfla lemnaria".

Imaginea finala este de "caricatura in moloz a unei strazi italice", semnificativa pentru personajele care o locuiesc si care isi afla destinul in acest cadru de referinta.
Se stie ca personajele incapabile de efort realizeaza lucruri cu o valoare neviabila in timp. Oamenii realului, demitizati, cufundati intr-un spatiu profan lipsit de orizont, un mos Goriot sau un Gobseck, nu sunt capabili decat sa-si duca viata intre zidurile orasului, singura intriga fiind dobandirea de avere. Decorurile sunt ieftine, rezultat al lipsei de forta a societatii burgheze a timpului: s-ar putea trasa o paralela intre caracterul inanimat al personajelor si lipsa de frumusete a caselor, a stilului arhitectonic. Om fara prea multa carte, fara pespectiva marilor elanuri, capabil doar sa castige bani rapid, profitand de saracia celorlalti, timid si ezitant cateodata, cand vine vorba de bani, mos Costache Giurgiuveanu locuieste intr-o casa pe masura, veche si inconfortabila. Destinul sau sta sub spectrul existentei liniare, terminata prin moarte, incapabil de eforturi prea mari pentru depasirea conditiei existentiale. De altfel, lipsa lui de putere autentica se traduce prin extinctia intr-un decor ieftin si, in final, prin jefuirea averii de catre pradatorii specializati ai unui astfel de spatiu, precum Stanica Ratiu.

Naratorul omniscient descrie, folosind un ton impersonal, lumea burgheza, scopul lui fiind de a radiografia cat mai exact o societate falsa, bazata pe conveniente. Pentru ca, dincolo de fiecare masca - exceptii fiind putine - se ascunde un caracter rapace: Stanica Ratiu, "un Catavencu al ideii de paternitate", vrea cu orice pret sa parvina, Pascalopol isi regaseste tineretea pierduta prin casatoria cu Otilia, mos Costache Giurgiuveanu este preocupat tot timpul sa scoata bani din nimic. Romanul este si al paternitatii esuate, pentru ca, in cele din urma, cele doua personaje centrale, Felix si Otilia, se vor descurca singuri in viata. in contextul aparent stralucitor al acestei lumi de carton, fragila, cu "aspect bizar", succesul nu este decat de opereta, umflat de vorbele lumii, care vrea sa-si demonstreze apartenenta la un ideal social major: dupa ce Felix va ajunge la apogeul carierei de medic, el va stagna sau va decadea, in timp ce Otilia isi va pierde "enigma" care ii aureolase tineretea.

Prin urmare, lumea marunta a provincialilor dintr-un oras tipic burghez, fie si capitala, este vazuta cu un ton auctorial, ironic, in cele doua ipostaze ale ei: marire aparenta si decadenta ireversibila. g6y2523gc24vcm