Gcorge Calinescu (1899-1965) incheie sirul de scriitori prolifici de tip enciclopedic din literatura romana , cuprinzand, cu realizari notabile, toate campurile de creatie: istorie si critica literara, proza, poezie, dramaturgie, publicistica.

Faima constanta de care se bucura se datoreaza celor doua remarcabile studii despre Minai Eminescu, "Viata lui Mihai Eminescu" (1932) si "Opera lui Mihai Eminescu" (1934), si inimitabilei "Istorii a literaturii romane de la origini pana in prezent" (1941), imensa fresca a literaturii noastre, impresionanta prin dimensiunile monumentale, prin multitudinea de date biografice, istorice, economice, de epoca, prin analizele profunde si adecvate ale operelor si scriitorilor si prin stilul calinescian de incontesta-KLi originalitate. Activitatea sa de istoric si de critic literar, cu o voce inconfundabila in epoca, este mult mai bogata, cuprinzand, si "Viata Iui Ion Creanga" (1938), "Principii de estetica" (1939), "Istoria literaturii romane. Compendiu" (1945), "Impresii asupra literaturii spaniole" (1946), studii monografice despre "Nicolae Filimon" (1959) si "Gr. M. Alexandrescu" (1962), "Vasile Alecsandri" (1965), "Estetica basmului" (1965). Versurile sunt cuprinse in "Lauda lucrurilor" (1963), iar teatrul in volumele "Sun sau Calea netulburata" (1943) si "Teatru" (1965). Creatia sa de romancier pare sa treaca in al doilea plan de valoare numai datorita uriasei umbre pe care o intinde, peste veac, opera de istoric si de critic literar. Vocatia de romancier pare sa fie, si ea, innascuta si se exercita cu naturalete si siguranta inca de la inceput, in "Cartea nuntii" (1933), "Enigma Otiliei" (1938), "Bietul Ioanide", (1953), "Scrinul negru" (1960). Poezia este, pentru G. Calinescu, un exercitiu demonstrativ sub aspect prozodic si tematic, cu insertii livresti sub semnul admirativ al clasicitatii greco-romane. Volumele "Poesii" (1937) si "Lauda lucrurilor" (1963) poarta amprenta poetului dublat de critic, mereu controlat si supravegheat din punct de vedere teoretic, cu tendinta de a crea dupa retete, pe care incearca sa le reprime prin spontaneitate si imaginatie.


Poezia "Lene feudala" are aspect de "stampa japoneza", orientala, in genul celor create de poetii parnasieni, caracterizate prin exotism si mai ales prin incremenire temporala. Distihul, ales ca forma strofica, contribuie la atmosfera statica, accentuata de o distributie minutios calculata a cuvintelor:

"Cu kimonoul galben pe iarba-ngenunchiat
Sta langa iazul putred arcasul asiat."

Culorile tabloului sunt pregnante, iazul este "putred", sugerand vetustete, trimitere cu mult inapoi in timp. Liniile desenului presupun o oarecare incordare a arcasului, aflat parca in asteptate atenta, in pozitie de tragere. Acest incipit creeaza, de altfel, in raport cu finalul poeziei, si efectul poetic al textului: asteptarea se iroseste, parca prin "lene feudala", prin trimiterea sagetii spre inalt.

Linistea initiala a tabloului presupune si o liniste a creatiei: poetul nu se grabeste nici el sa dinamizeze spatiul poetic, ci construieste cu minutie un cadru natural superb, salbatic in departarea sa, adaugandu-i noi detalii de culoare:

"Pereti de cremeni linse sclipesc in departare,
Ca niste aurite, celeste sanctuare."

E o lume situata dincolo de perceptia cotidiana , inchisa misterios in spatiul de dom montan, bazaltic, de emanatie romantica. in apropiere, spatiul se umanizeaza si se organizeaza simetric pe verticala, prin reflectare in oglinda, raspandind in acelasi timp maree olfactive:

"in apa-si spala parul salcii odorifere
Si se privesc placide dintoase conifere."

Linistea "mareata" a naturii o inscrie in eternitate:

"Ca o tafta se misca greoaie unda creata,
Si peste vale-apasa o liniste mareata."

Singurul semn de miscare in acest tablou atemporal, care ii tulbura pentru o clipa armonia cosmica, este estompat insa de intelepciunea "arcasului asiat", care prefera unei inutile jertfe terestre contemplarea inalta a lumii, din care se desprind semne divine:

"Deodata-un cerb rasare si indrazneste-abea
Cu simulari de craca sa plece fruntea-a bea.

Mongolul trage arcul de veche panoplie,
Dar invadat de lene si de melancolie

Trimite-n sus sageata spre flori monumentale,
Starnind pe balta ploaie de frunze si petale."

.
Senzatia este de imagini pregnante, abia miscate, fara a da insa impresia de natura moarta. Imaginea lumii se inscrie in scheme divine, atent filigranate, intr-o veritabila putere de transfigurare a realitatii.