Articolul face parte dintr-o lectie expozitiva, tinuta la Facultatea de Litere din Bucuresti, la 16 ianuarie 1946. Ideea de "clasicizare" a literaturii este esentiala pentru directia de dupa 1945. Parerile asupra clasicizarii sunt multe:

"Unii inteleg totusi clasicizarea literaturii in alt spirit decat acela care rezulta din examinarea in plan strict estetic a fenomenelor literare".

Clasicizarea nu reprezinta un stil opus romantismului, ci mai mult, o modalitate de a crea ceva durabil, pentru ca "ce este maret in romantism, baroc apartine tot tinutei clasice."

Literatura romana poate fi definita prin comparatie cu literatura franceza. Scriitorul roman are o adevarata mistica a evenimentului, acesta petrecandu-se intr-un moment de "accidentalitate".

Romancierul crede ca totul se poate determina spatial si temporal; unghiul sau de vedere este insa al unui jurnalist, pentru ca personajele sunt mai mult "redate" decat interpretate si analizate, iar conceptia prozatorului roman de contact cu realitatea este similara cu contingenta superficiala, fara tentative de semnificare mai profunda. El se implica in realitate, avand drept baza de constructie un punct al realului, la fel cum cineva poate vedea dintr-un punct al emisferei diferite regiuni ale globului. Romanul din secolul al XlX-lea continua secolul al XVlII-lea, remarcabil prin memorialistica. Scriitorul roman incearca sa observe momentul, pentru a trage o concluzie . despre universal. Un clasic francez ia ca model istoricul pentru a reprezenta universalul; adevaratul clasic exemplifica universalul, formulat intr-un eveniment.
Criticul considera ca o mare literatura are o functie gnoseologica importanta, "este o literatura de cunoastere".

Cunoasterea clasica trebuie sa porneasca de la imaginile concrete, care vorbesc direct si explicit. De altfel, "cunoasterea curat senzationala, fara proces de intelectiune, este un nonsens. Hegel a facut o foarte picturala evocare a inexistentei accidentului."

O hartie nu poate fi descrisa, pentru ca, pana in momentul in care se realizeaza acest lucru, ea putrezeste. Adevarata cunoastere se bazeaza pe universalitate. Pentru ca spiritul critic pune accent pe inedit, literatul incearca, prin orice metode, sa fie liric, iar proza lui sa fie exotica. Noile pozitii lirice sunt importante, iar clasicii descopera mare bucurie in formulari:

"Beatus iile qui procul negotiis" ("Fericit acela care linistea si-a pastrat"), de Horatiu, sau davidianul "Beatus vir iile, qui non ambulat in consiliis improborum."

("Fericit barbatul care n-a umblat in scaunul necredinciosilor"). De aceea, clasicismul impune lirismul obiectiv. Exotismul, in proza, nu inseamna descoperirea unei pozitii inedite, ci "transfigurarea geografiei imediate".

Clasicul presupune analitic, iar scriitorul roman este romantic, recurgand la transpuneri dimensionale pentru a crea noi forme, esentialmente pentru a distorsiona imaginile. Un procedeu, "decadent romantic", este "viziunea in diformitate".

Omul este descris ca natura, iar literatura seamana cu jurnale de calatorie in Orient. Taranii apartin unei spiritualitati stravechi, sunt "preistorici", fiinte ale unui spatiu aflat in afara oricarei societati. Raportul dintre fenomenai si ideal este specific: un clasic are un spirit de observatie propriu, iar ordinea morala este dinainte stabilita. Tipicul este caracteristica clasicului: el impune tipizarea evenimentelor insolite.

O caracteristica a clasicului este "indiferenta"; calmul este specific clasic, dupa cum sugereaza si versurile lui Eminescu din "Glossa": "Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate".

Eminescu, prin eleatismul sau, ce presupune imobilitatea, se orienteaza spre clasic in ultimele sale creatii. Trasaturi distinctive ale clasicului sunt izolarea intre pereti de sticla, academismul, sociabilitatea combinata cu o anume distanta. Romanticul sau, mai bine zis, "ne­clasicul", cultiva "solilocul", expresie a individualismului. Personalismul este o modalitate de afirmare a romanticului, prin "afirmarea incertului, neclasificabilului, a unicului."


Modul de transpunere a clasicismului inseamna dialogul, ca modalitate de afirmare a efemerului. in aceasta privinta, clasicii sunt apropiati:


"Trebuie adaugat ca si prietenia e proprie mentalitatii clasice. Observam acest fenomen ca Moliere, Racine, Boileau, Corneille, La Rochefoucauld, La Fontaine, La Bruyere sunt prieteni."



Literatura romana moderna a manifestat, prin Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Mihail Kogalniceanu, care sunt prieteni, o mentalitate clasica. Epistolele, specii prin excelenta clasice, sunt intalnite in epoca, iar mai tarziu, Slavici, de obicei taciturn, poarta o bogata corespondenta. Mesele, saloanele si redactiile inseamna tipul clasic, iar aici apar nume ca Sainte-Beuve, Renan, Th. Gautier, Flaubert, Edmond de Goncourt, Taine, toti scriitori de o valoare extraordinara. Solitudinea tragica este o modalitate de a impartasi fenomenalitatea: doar senzatia este de discutie, pentru ca aceasta conversatie este numai aparenta:

"Astfel in unele ospicii decente (Edgar Poe ne-a zugravit unul) pacientii par absorbiti intr-o convorbire amabila si rumoarea lor produce o placuta impresie sociala."

Atitudinea clasica se observa si in evenimentele istorice: aristocratii conversau, deliberau in fata executiei, iar revolutionarii nu traiau revolutia, ci erau prinsi de sentimentul repetarii momentelor antice. Tendinta clasicului este "apoftegmatica", iar formularile lapidare, impersonale, se traduc prin canon, care presupune un moment unic, greu de atins. Pitorescul si evenimentele insolite se recompun cu usurinta, precum inventatorul templului doric are putin de construit.
Clasicismul si Renasterea se confunda, de foarte multe ori, desi Renasterea vine pe drum germanic, prin intermediul lui Goethe. Renasterea reprezinta o "intuitie a divinitatii".

Artistul Renasterii tinde spre totalitate, iar imitarea acestei tendinte a dus la proiectia unui eu infinit si la diletantism. Andre Gide este "un mic om de Renastere", in timp ce interstitiile operei lasa a se vedea monumentalitatea persoanei. Clasicul presupune suprimarea geniului, iar opera este "aparent anonima".

"Lazarillo de Tormes", atribuit lui Gusman de Alfarache, este exemplul cel mai concludent. O caracteristica a literaturii clasice este desgenializarea, desgotizarea si regrecizarea ei. Dante are intreaga opera prefacuta intr-o alegorie, in fictiune, iar mitul Mesterului Manole este, prin esenta, clasic. Clasicul are in vedere individul, dar acesta nu traieste o izolare specifica geniului, ci apartine unei pluralitati:

"Unghiul lui de vedere e geometric".

Templul oriental are asemanari cu geodele, "cu un grup urias de cvarturi marite, fie cu niste piscuri calcaroase sau cloruroase, sculptate de un lichid corosiv."

Figura umana nu este in intregime antropomorfa, ci contine elemente ale animalicului, este un mutant, un hibrid intre un om si un monstru. Procedeul acesta este folosit de naturalisti, de Zola, apoi de realisti ca Rebreanu, iar "viziunea lui e sociologica", procedeul e folosit si de unanimisti, care voiau sa centreze observatia nu pe individ, ci pe o scara larga de oameni. Metoda, folosita in exces, ar duce la o literatura fara oameni, "o arta a irationalului".



O alta modalitate de manifestare a clasicismului este "chinezeria", o forma mai batrAna , pentru ca aceasta tara, China, este o Franta a Orientului. Literatura spaniola foloseste elementul paremiologiei, cultivand proverbul, cum se intampla in "Don Quijote": "la paine uscata dinte ascutit", "gaina e de la tara, dar o mananca domnii din Sevilla", "dragoste de calugarita, foc de calti", "refranes" adunate de marchizul de SantillAna . Gnomismul este intalnit si in cazul lui Costache Negruzzi:

"Fine! De vrei sa traiesti bine si sa aibi ticna, sa te silesti a fi totdauna la mijloc de masa si la colt de teara, pentru ca e mai bine sa fii fruntea cozii decat coada fruntii. Sezi stramb si gandeste drept. Nu baga mana unde nu-ti fierbe oala, nici cauta cai morti sa le iei potcoavele, caci pentru Behehe vei prapadi si pre Mihoho."


Concluziile criticului indeamna la o limitare a lirismului, o invatare a calmului clasic, o diminuare a prestigiului genialitatii, indreptarea literaturii de la sociologie la "psihologie caracterologica si spre umanitatea canonica".

Apropierea de Elada e mai profunda:

"Noi suntem, geografic vorbind, mai aproape decat multi altii de stravechea Elada."