George Cosbuc (1866-1918) a fost poet si traducator al unor mari creatii din literatura universala.

Cele patru volume de versuri cosbuciene: "Balade si idile" (1893), "Fire de tort" (1896), "Ziarul unui pierde-vara" (1902) si "Cantece de vitejie" (1904), aduc in peisajul literar posteminescian, o poezie plina de vitalitate, cu structuri si continut preponderent clasice.

Aceasta creatie monumentala se organizeaza in jurul a doua coordonate: spatiul rural arhaic si timpul etern (in care mis­carile vietii au, dupa cum observa G. Calinescu, o ritmicitate de ceasornic stravechi).

Cantaret al iubirii idilice si al solaritatii, poet al satului sem-pitern (pastrat in suflet din orizontul copilariei), rapsod al poporului nostru, tribun al luptei pentru libertate si versifica­tor neintrecut, George Cosbuc este o figura importanta a poe­ziei romanesti. Din creatia lui se vor nutri reprezentantii ve­chiului pamant din inima tarii dacice: O. Goga, L. Blaga, A. Cotrus, Ioan Alexandru.

  Balada "Moartea lui Fulger" face parte dintr-o proiec­tata epopee nationala, alaturi de "Nunta Zamfirei"; ambele evoca momente cruciale din existenta comunitatii taranesti (moartea, respectiv, nunta, cu ritualurile specifice): "Celebrele balade «Nunta Zamfirei» si «Moartea lui Fulger» sunt numai superficial epice. Ele corespund, cu o tehnica noua, poemelor «Calin» si «Strigoii» ale lui Eminescu, sunt adica reprezentari ale nuntii si inmormantarii, a doua ceremonii capitale din socie­tatea umana " (G. Calinescu).

Din punct de vedere compozitional. "Moartea lui Fulger" este alcatuita din 40 de strofe a cate sase versuri (dintre care, primele cinci au masura de opt silabe, iar ultimul - de patru silabe). Balada in discutie cuprinde mai multe momente:
1.  Sosirea solului care aduce trupul lui Fulger (strofele l-3);
2.  Durerea sfasietoare a parintilor celui mort (strofele 4-16);
3.  Desfasurarea ceremonialului funerar (strofele 17-19);
4.  Confruntarea de idei dintre mama si batranul sfetnic (stro­fele 19-40).

Universul operei:
Inceputul baladei este . dominat de imaginea solului calare, care aduce, de pe campul de lupta, trupul strapuns de sulite al lui Fulger:
"In goAna roitului un sol, Cu frau-n dinti si-n capul gol, Rasare, creste-n zari venind, Si zarile de-abia-l cuprind, Si-n urma-i corbii croncanind Alearga stol."


Un amanunt portretistic ("si-n capul gol") face din grabi­tul sol un Mesager al mortii. Amplificata prin gradatie ascen­denta (versurile III si IV), imaginea acestuia acopera zarea, ca la un sfarsit de Univers; sugestia funebra (potentata prin cron­canitul stolurilor de corbi) cotropeste parca totul in jur.

Ca si in "Nunta Zamjirei", cei care iau parte la acest eveni­ment par a fi eroi de basm; in realitate, obiceiurile sunt taranesti, tema baladei fiind evocarea unui moment solemn din viata comunitatii rurale.

Cu toate ca sunt putine, elementele care tin de fabulos (parintii lui Fulger sunt imparati, spatiul nu este fixat, eroul prindea cu mana "fulgerul din cer") au un rol: ele atesta ca­racterul universal al mortii ca eveniment.

 

Tot in primul moment, intalnim ecouri ale mitului "marii calatorii": imbracat in strai alb, de argint, Fulger este "dalbul de pribeag" caruia i se va inlesni, prin ritual, calea in alta lume.

Un alt amanunt continut in versul: "Dar ros de sange e-albul tort" arata ca mortul este un tanar taran.   Vestea disparitiei celui drag ii loveste crunt pe batranii sai parinti; ramas "fara de glas" si "pierdut", craiul simte ca tot ceea ce fusese rational si statornic de la facerea lumii se clatina ("Dar mane va mai fi pamant?
Mai fi-vor toate cate sunt?); moartea unui tanar fiind impotriva legilor Universului, ea afecteaza insasi esenta acestuia: "De dragul cui sa mai traiesti,
Tu, soare sfant?"
Exprimata prin imagini vizuale si motorii ("Cu vuiet s-a izbit un pas ), prin aglomerari verbale si prin interogatii sfasietoare, durerea tatalui capata semnificatii universale.
Impresionanta este si durerea mamei: "Suflet pustiit", cu ochii secati de lacrimi si alergand prin palatul acum gol, cra­iasa este o ipostaza a "maicutei batrane" ("Miorita") si a tu­turor mamelor care-si cauta fiii disparuti in moarte.
Strofele XII-XVI cuprind cuvinte care nu sunt nici ale mamei, nici ale autorului. Ele amintesc de un cantec ritual ("Cantecul cel mare"), in care rudele si vecinii i se adreseaza celui mort dandu-i sfaturi pentru calea cea lunga.

In aceste strofe apar si obiectele rituale menite sa inlesneasca "marea calatorie" a celui plecat: colacul de grau ("Merinde ai colac de grau"), banul (menit a imbuna "vamesii" lumii de dincolo), faclia de ceara (care-i va lumina drumul).
Repetarea epitetului ornant ("Dai zare negrelor poteci
in noaptea negrului pustiu") stilizeaza tabloul (dominat de culo­rile alb si negru) si-i confera o rece solemnitate.
 Evocarea convoiului funerar constituie un spectacol maret, de doliu universal

("Asa era de mult popor
Venit sa planga pe-un fecior
. De imparat"); enumeratia

("Si popi sirag..."
, "Si-osteni in sir", "Si sfetnici si feciori de crai
Si natde rand"),

repetarea lui "si" cumulativ si a verbului "a plange" subliniaza participarea afectiva a multimii la durerea familiei.
 Ultima parte a baladei condenseaza intelepciunea populara, in dialogul dintre craiasa si un sfetnic batran.

Din cuvintele mamei razbate o filozofie a nimicului care aminteste de cuvintele Ecleziastului:

" Sa fii cat muntii de voinic, Ori cat un pumn sa fii de mic, Cararea mea si-a tuturor
E tot nimic"

Raspunsul sfetnicului are caracter gnomic: fiecare om are o soarta ("Ne doare c-a fost scris asa"), toti suntem supusi rotatiei lumii si misterului mortii; viata este "o lupta" in cadrul careia vitejii sunt separati de cei lasi; daruita oamenilor de catre Dumnezeu, viata se cuvine a fi acceptata in limitele harazite de destin.

In ultima strofa, in cuvinte solemne, "glasul" intrupat din mormant exprima mesajul autorului: moartea unui om nu schimba viata lumii, asa cum o ramura rupta din codru nu inseamna moartea acestuia.