"Nunta Zamfirei" si "Moartea lui Fulger" sunt numai doua balade culte dintr-un amplu proiect ce isi propunea inscrierea existentei poporului roman intr-o viziune mitologica si epopeica, dupa cum insusi poetul marturisea in prefata la volumul "Fire de tort" din 1896:

"M-a tot framantat ideea sa scriu un ciclu de poeme cu subiecte luate din povestile poporului si sa le leg astfel, ca sa le dau unitate,si extindere de epopee".

Cele doua poeme fixeaza momente esentiale ale existentei, o "polarizare mitologica a vietii si mortii" (Petru Poanta), zugravind "feeria nuptiala" in "Nunta Zamfirei" si ritualitatea si problematica fenomenului extinctiei in "Moartea lui Fulger".

George Cosbuc inscrie astfel viata si moartea, riturile de trecere, intr-un tipar arhaic al satului ardelean, pliindu-se pe o filozofie devenita matrice existentiala a unui intreg popor.
Poetul da textului, prin incipit, aspectul fulgurant al baladelor culte romantice, cu un tablou dinamic, in care un sol aduce de pe campul de lupta vestea naprasnica a mortii lui Fulger. Semnul nefast al trecerii in nefiinta al celui mai iubit erou vine din zarea indepartata, care se inchide treptat, pana la imaginea cavalcadei disperate a mesagerului:

"in goAna roibului un sol,
Cu frau-n dinti si-n capul gol,
Rasare, creste-n zari venind,
Si zarile de-abia-l cuprind,
Si-n urma corbii croncanind
Alearga stol."

intoarcerea lui Fulger printre ai sai e insotita, ca un cortegiu funerar, de stolul de corbi, ei insisi mesageri simbolici ai mortii. Atmosfera funebra se instaureaza rapid in poezie, in "goAna roibului", semn ca vestile rele se raspandesc cu repeziciune peste tot, pana la vizualizarea imaginii concrete, brutale a mortii:

"El duce regelui raspuns,
Din tabara. Si tine-ascuns
Sub straiul picurand de ploi
Pe cel mai bun dintre eroi -
Atata semn de la razboi
Si-a fost de-ajuns!"

Ca in eposul popular, eroii mor departe de casa, in lupte crancene, dand, in conceptia lui Cosbuc ("O lupta-i viata"), un sens moral trecerii pe pamant:

"Pe Fulger mort! Pe-un mal strain
L-a fulgerat un brat hain!
De-argint e alb frumosu-i port,
Dar ros de sange e-albul tort,
Si pieptul gol al celui mort
De lanci e plin."

Dupa acest moment epic distinct, poezia continua cu secvente alternante, fixand fie jalea fara margini pricinuita parintilor de moartea eroului, fie momente ale ritualului de inmormantare, unitatea acestor cadre aparent disparate fiind data de cadenta metrica a versurilor, care subliniaza ideea trecerii neinduratoare, indiferente la durerea umana , la tragicul existentei. Poezia "Moartea lui Fulger" este astfel o suita de instantanee, de "frame"-uri succesive ce surprind moartea tanarului fecior de crai, durerea mamei si a craiului, precum si reactia batranului sfetnic. Vestea ca Fulger este mort zdrobeste inimile parintilor:

"Sarmanul crai! Cand l-a vazut
Si cand de-abia l-a cunoscut,
Cu vuiet s-a izbit un pas
De spaima-n laturi si-a ramas
Cu pumnii stransi, fara de glas,
Ca un pierdut."

Fulger este un voinic comparabil cu eroii din mitologiile vechi, de aceea moartea lui este de mirare:

"Sa-i moara Fulger? Poti sfarma
Si pe-un voinic ce cuteza
Sa-nalte dreapta lui de fier
Sa prinda fulgerul din cer?
Cum pier miseii, daca pier
Cei buni asa?" Trecerea in moarte a lui Fulger este ireversibila, incat, in viziunea tatalui indurerat, si elementele naturii traiesc o tragica schimbare:

"Dar mane va mai fi pamant?
Mai fi-vor toate cate sunt?
Cand n-ai de-acum sa mai privesti
Pe cel frumos, cum insuti esti,
De dragul cui sa mai traiesti
Tu, soare sfant?"

La aflarea cumplitei vesti, si doamna, mama lui Fulger, dobandeste infatisare de eroina dintr-o tragedie antica:

"Suflet pustiit!
Cu parul alb si despletit
Prin largi iatacuri alerga,
Cu hohot lung ea blastema,
Si tot palatul plin era
De plans cumplit."

Disparitia lui Fulger este vazuta ca o absenta capitala in planul real, al vietii obisnuite, o "lacuna a faptului de a trai" (Edgar Papu), ireversibilitatea extinctiei fiind sfasietoare. Atitudinea mamei, care oscileaza intre revolta si blestem, e fireasca, stiuta din cele mai vechi timpuri, fiind o izbucnire plina de revolta impotriva legilor divine ale mortii, impotriva irationalului disparitiei persoanei fizice. Moartea este o taina a carui esenta simplii muritori nu o pot pricepe, din cauza "intunecarii" mintilor de catre zei in momentul mitic al sfidarii acestora, dupa cum afirma toate mitologiile lumii. Totusi, reminiscente ale sufletului determina starea de asteptare perpetua a celui disparut, a carui prezenta este inca resimtita de mama prin freamatul roibilor tropotind:

"- De dorul cui si de-al cui drag,
Sa-mi planga sufletul pribeag,
intreaga noaptea nedormind,
Ca s-aud roibii tropotind,
Sa sar din pat, s-alerg in prag,
Sa te cuprind!".

Cu "sufletul pribeag", femeia incearca sa regaseasca fiinta pierduta, dorind sa fie ingropata alaturi de fiul iubit:

"Nu-l dau din brate nimanui!
inchideti-ma-n groapa lui -
Ma lasi, tu. Fulgere, sa mor?
iti lasi parintii-n plans si dor?
O, du-i cu tine, drag odor,
O, du-i, o du-i!".

Mama nu are forta resurectionala a zeilor, "glas de vifor", "mani de fer", nu e de "de foc", pentru a-l strange pe cel mort si a-i reda puterea vietii. Nu are nici puterea hiperbolica de a-l plange intr-o jelanie de proportii universale:

"N-ai mari de lacrami, mari sa plangi".


Poezia alterneaza, in continuare, intre o meditatie grava asupra mortii si descrierea, in registru liric de jelanie profunda, de bocet, a ritualului de inmormantare, in el recunoscandu-se usor elemente traditionale romanesti. Mortului i se implineste un ritual respectat cu sfintenie, in care toate semnele se conjuga pentru a-i face mai usoara trecerea in lumea cealalta: pe piept i se asaza "colac de grau de-un an", in locul buzduganului i se pun "faclii de ceara", iar in mana un ban pentru a ajunge in taramul umbrelor. Toate au rosturi precise, Cosbuc exceland in plasticizarea spatiilor nepatrunse ale mortii:




"Cu faclioara pe-unde treci,
Dai zare negrelor poteci
in noaptea negrului pustiu,
Iar banu-i vama peste rau.
Merinde ai colac de grau
Pe drum de veci."

Cosciugul este de argint, parca pentru a-l feri de spiritele rele, de stafii:

"Si-ntr-un cosciug de-argint te-au pus
Deplin armat, ca-n ceruri sus
Sa fii intreg ce-ai fost mereu,
Sa tremure sub pasu-ti greu
Albastrul cer, la Dumnezeu
Cand vei fi dus."

ingerii vor ramane incremeniti, "de rasuflet goi", cand vor vedea chipul de razboinic viteaz al mortului, iar soarele, la o pierdere atat de grea, isi va schimba mersul pe cer, va merge "inapoi,
Spre rasarit..."

.

La inmormantarea lui Fulger participa, alaturi de popor, si toti razboinicii morti, parca treziti de acest tablou de sfarsit de lume:

"Iar cand a fost la-nmormantat,
Toti mortii parca s-au sculat
Sa-si planga pe ortacul lor,
Asa era de mult popor
Venit sa planga pe-un fecior
"De imparat!" Popii citesc ectenii, clopotele rasuna, vestind marea pierdere. Revolta mamei impotriva unei divinitati nedrepte dobandeste accente tragice, meditand asupra nimicniciei umane, asupra destinului este de a se naste si muri, intr-o nedreapta hotarare a legilor divine:

"Ce urma lasa soimii-n zbor?
Ce urma, pestii-n apa lor?
Sa fii cat muntii de voinic,
Ori cat un pumn sa fii de mic,
Cararea mea si-a tuturor
E tot nimic."

Lumea este doar o aparenta in care nimic nu poate rezista pentru totdeauna:

"Parere-i tot, daca socoti -
De mori tarziu, ori mori curand,
De mori satul, ori mori flamand,
Totuna e! Si rand pe rand
Ne ducem toti!".

Dumnezeu, creatorul legilor lumii vii, este invinuit de ingaduirea mortii si a suferintelor, chiar de dusmanie impotriva oamenilor:

"Eu vreau cu Fulger sa raman!
Ah, Dumnezeu, nedrept stapan,
M-a dusmanit traind mereu
Si-a pizmuit norocul meu!
E un pagan si Dumnezeu
E un pagan."

Contestatia puterii divine merge pana la revolta suprema, pana la propovaduirea necredintei in Dumnezeu:

"De ce sa cred in el de-acum?
in fata lui au toti un drum,
Ori buni, ori rai, tot un mormant!
Nu-i nimeni drac si nimeni sfant!
Credinta-i val, iubirea vant
Si viata fum!".

Poporul care aude aceste vorbe se ingrozeste, dar intervine acum un factor de echilibru, un sfetnic, un intelept, probabil un sihastru retras din timp, in vremuri imemoriale, simbol al credintei neclintite, care gaseste explicatie acestor lucruri:

"Un sfant de-al carui chip te temi,
Abia te-aude cand il chemi:
Batran ca vremea, stalp ramas,
Nascut cu lumea intr-un ceas,
El parca-i viul parastas
Al altor vremi."

in interpretarea lui, moartea lui Fulger nu este, propriu-zis, o moarte:

"Pe cer cand soarele-i apus,
De ce sa plangi, privind in sus?
Mai bine ochii-n jos sa-i pleci,
Sa vezi pamantul pe-unde treci!
El nu e mort! Traieste-n veci,
E numai dus."

Sfantul a trait pe vremea lui "Crivat cel turbat" si al lui "Volbura-mparat", care, ironie a sortii, confirmare a biruitorului concept "fortuna labilis", "toti s-au dus pe-acelasi drum", inteleptul exprima aceeasi conceptie energetista a lui Cosbuc: arata ca viata nu-i fum, ci "Razboi e, de viteji purtat!
Viata-i datorie grea,
Si lasii se-ngrozesc de ea -
Sa aiba tot cei lasi ar vrea
Pe neluptat."

Legile mortii nu pot fi cercetate de pamanteni necalauziti de puterea divina:

"Traieste-ti, doamna, viata ta.
Si-a mortii lege n-o cata!
Sunt crai ce schimba-a lumii sorti,
Dar daca mor, ce grija porti?
Mai simte-n urma cineva
Ca ei sunt morti?" Singura scapare de acest destin nefavorabil este "Credinta-n zilele de-apoi": viata este chin, dar ea este data ca sa fie traita. Doamna asculta acest sfat, parand sa constientizeze apropierea de imortalitate, imaterializarea, realizand ca pana si moartea este un vis:

"Ea n-a mai plans, pierdut privea
La sfetnic, lung, dar nu-l vedea
Si n-a mai inteles ce-a zis,
Si nu vedea cum au inchis
Sicriul alb -era un vis,
Si ea-l traia."

Convertirea la conceptia tracilor, care se bucurau de moartea cuiva, are loc brusc, ca o revelatie:

"Senini de planset ochii ei,
Vedea barbati, vedea femei,
Cu spaima muta-n jur privea.
Din mult nimic nu-ntelegea;
Si sa muncea sa stie ce-i?
Si nu putea."

Departarea de fenomenul mortii se realizeaza printr-o noua intunecare a mintii: daca pentru moment aparuse "strafulgerarea" existentei eterne, ea dispare; vocea divina, venind de sus, vestind Lumina eterna, se insereaza in mintea mamei lui Fulger, ca o concluzie asupra vietii pamantene:

"«Nu cerceta aceste legi,
Ca esti nebun de le-ntelegi!
Din codru rupi o ramurea,
Ce-i pasa codrului de ea!
Ce-i pasa unei lumi intregi
De moartea mea!»."