"Cosbuc este nu numai un desavarsit tehnician, dar nu rare ori si un poet mare, profund original."

G. Calinescu
George Cosbuc a fost si este unul dintre cei mai cititi si mai iubiti poeti ai nostri. El a aparut in literatura romana , neasteptat de viguros si de nou, intr-o perioada in care scrierile epigonilor eminescieni creasera o stare deprimanta, maladiva, stare din care se parea ca nu exista iesire spre un liman sanatos. A adus sensuri si orizonturi noi, adaugand proaspete valori artistice. Dovada stau volumele sale Balade si idile (1893), Fire de tort (1896), Cantece de vitejie (1904) s.a., care constituie creatia fundamentala a unuia dintre cei mai de seama poeti ai Transilvaniei, supranumit si "poetul taranimii".


Astazi G. Cosbuc este recunoscut ca mare maestru al peisajului cosmic, dar si ca poet al vietii satului: (Noapte de vara, Vestitorii primaverii, Vara, Toamna, in miezul verii, Iarna pe ulita, Manioasa, Nu te-ai priceput, Dusmancele, Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger); al revoltei, al luptei barbatesti si al evocarii istorice: (Noi vrem pamant, Decebal catre popor, Moartea lui Gelu, Pasa Hassan, Dorobantul, Cantecul redutei, Povestea caprarului, Trei, Doamne, si toti trei, Rugamintea din urma, O scrisoare de la Muselim-Selo).

Mare poet, el si-a asigurat un loc intre clasicii literatu­rii noastre prin continutul national al operei sale, prin puritatea expresiei si claritatea stilului, prin innoirea limbii poetice.
Vara face parte din volumul Balade si idile, aparut in 1893. Ea ocupa un loc aparte in opera lui George Cosbuc, fiind o admirabila sinteza a lirismului poetului ardelean. Temele lui predilecte: extazierea in fata naturii, idealizarea vietii campenesti, seninatatea orgolioasa in fata mortii, cul­tul pentru neamul sau, pentru stramosi alcatuiesc in poezie un tot inchegat.
Criticul literar Garabet Ibraileanu a consacrat acestei poezii o analiza clasica, apreciind-o drept "cea mai lirica din toata opera tui Cosbuc" si, in acelasi timp, "cea mai frumoasa".


Vara este un imn inchinat naturii, frumusetii, bogatiei si trainiciei ei, o descriere (tablou) in versuri, cu elemente de pastel si de filosofie populara (moartea si viata sunt intelese ca doua etape ale integrarii in natura), G. Cosbuc alege, din diversitatea aspectelor naturii, descrierea unui moment al verii, anotimp care declanseaza in sufletul sau sentimentul sublimului, al echilibrului, al eternitatii in spatiu si in timp (lucru firesc la poetul care tradusese im­nuri din marile epopei indiene: RamayAna , Mahabharata sau Rig-Veda - cantand lumina si soarele ca. principiu al vietii). Garabet Ibraileanu definea, de altfel, atmosfera acestei poezii drept "optimismul unui om care se simte o parte din natura".



Intreaga poezie este o metafora-simbol a frumusetilor naturii si ale vietii, o adevarata oda inchinata bucuriei de a trai. Titlul Vara, prin semificatiile referitoare la anotimp, sugereaza tocmai aceasta atmosfera de frumusete, bogatie, caldura, incantare si fecunditate.
Poezia este alcatuita, din punct de vedere structural, din trei parti, care prezinta, in strofe de mare respiratie (cate 12 versuri fiecare), trei aspecte fundamentale ale lumii. Atitudinea poetului este contemplativa, in primele doua strofe. El urmareste intai planul cosmic, pentru ca, in strofa urmatoare , sa descopere maretia planului teluric; iar in cea de-a treia strofa, contemplatia se transforma in meditatie, intrucat poetul coboara in lumea consideratiilor filosofice, declansate de sentimentul comuniunii om-natura.
Opozitia dintre planul cosmic si cel teluric (pamantesc) se oglindeste, in poezie, prin antiteza dintre static si di­namic. Poetul ne ofera ocazia de a exemplifica descoperi­rea unitatii in diversitate: solemnitatea (in prima strofa), exuberanta (in a doua strofa) si meditatia grava asupra conditiei umane (in a treia strofa).
Prima parte a poeziei este consacrata spatiului cosmic. Poetul vede Ceahlaul nu din zona Nasaudului, ci din valea Moldovei, "la apus" Pe fondul unei solemne seninatati, al unei bucurii care invaluie intregul univers, spatiul ceresc apare fix, grav, etern:
"Priveam fara de tinta-n sus-intr-o salbatica splendoare, Vedeam Ceahlaul la apus, Departe-n zari albastre dus, Un urias cu. fruntea-n soare, De paza tarii noastre pus".


Aceasta prima parte este mai putin picturala si mai mult sugestiva; domina imaginile vizuale, statice, poetul adresandu-se parca celui care a vazut, candva, privelistea si a indragit-o. Muntele este privit vara, intr-o "salbatica splendoare".



Prin cei doi termeni abstracti folositi, "salba­tica" si "splendoare", se evoca maretia Ceahlaului, lasand libera imaginatia cititorului sa-si inchipuie, in infinitul albastru al cerului, stancile prapastioase ale muntelui, reflexiile lor in lumina solara, salbaticia unui peisaj grandios.
Ceahlaureste plasat "in zari albastre", poetul sugerand acel sentiment al indepartarii, care face muntele mai maret, mai misterios. La aceasta contribuie atat ritmul, cat si rima. Observam ca in versul "Departe-n zari albastre dus", cele patru accente sunt principale si aproape coincid cu sfarsitul cuvintelor. Aceste accente, ca si rima masculina (pe ultima silaba a versului), sugereaza impingerea imaginii Ceahlaului in zona marilor departari.
Eternul este static, solemnitatea sa incremeneste imen­sitatea spatiului si covarseste infinitul timpului. Gravitatea cereasca domina si influenteaza spatiul teluric. Impresioneaza, in aceasta parte, simpla numire a elementelor ma­sive ce apartin cosmosului:
"Si ca o taina calatoare, Un nor cu muntele vecin Plutea-ntr-acest imens senin Si n-avea aripi sa mai zboare!"
Comparatia... "ca o taina calatoare
Un nor...
Plutea"... Are menirea de-a recepta maretia cosmica - "c
taina" ce sta gata sa se dezvaluie, dar care dispare (fiind "calatoare") din fata ochilor omului (pentru ca omul nu e pregatit totdeauna sa o primeasca). E semnificativ termenul de com­parat:

"norul" (element ceresc).
Tabloul a devenit acum mai complet, lasand impresia unei naturi amortite de canicula verii. Senzatia de ireal e creata de epitetele "taina calatoare" si "imens senin" Aceasta impresie este sporita de moliciunea miscarii noru lui si sugerata de ritmul versului:

"Plutea-ntr-acest imens senin", (Toate accentele sunt principale si cad spre sfarsitul cuvintelor).
Epitetul, folosit cu zgarcenie in aceasta strofa, uneori antepus ("salbatica splendoare", "imens senin"), are rolul sa creeze imaginea infinitului, prin dilatarea nesfarsita a dimensiunilor.
Metafora "Ceahlaul..,
Un urias cu fruntea-n soare" este folosita intr-un moment de mare importanta pentru mesaj, cand se cauta liantul dintre planul cosmic si cel teluric, intre cele doua planuri exista elemente care le asigura coeziunea, in ciuda opozitiei fundamentale dintre ele. Unul dintre aceste elemente de legatura este chiar Ceahlaul, vazut de poet ca o axa a lumii, "urias" ale carui inaltimi se pierd in profunzimile ceresti, asigurand, in acelasi timp, stabilitatea si echilibrul pamantului.
Alte elemente care mijlocesc comunicarea dintre cele doua spatii sunt "Un nor cu muntele vecin" si vazduhul "plin de cantece ciripitoare": norul si pasarile sunt elemente cu dublu statut - ele apartin, in acelasi timp, ambelor lumi.
Domina, in versurile primei strofe, propozitiile principale, coordonate prin juxtapunere sau conjunctii O singura propozitie subordonata este intalnita in versul exclamativ:

"Si n-avea aripi sa mai zboare!", ce sporeste impresia de miscare lenta, molatica, a norului.
Cel de-al doilea tablou, cel teluric, e dinamic si deplaseaza atentia de Ia maretia Ceahlaului la natura ime­diat inconjuratoare, pe care G, Cosbuc "o concepe materna", dupa expresia lui G. Ibraileanu.
Aceasta strofa, infatisand polul opus -. cel al jocului, al exuberantei plenare, l-a determinat pe criticul amintit sa afirme ca "Vara este triumful soarelui in poezia lui Cosbuc si in poezia romaneasca."


Prin contrast cu planul cosmic," efemerul, viata teluri­ca reprezinta o desfasurare totala de energie . Intensitatea acestei trairi are aceeasi inraurire asupra sensibilitatii poetu­lui ca si sublimul cosmic, din prima strofa. Legati prin nevazutele fire ale dansului, "spicele", "feciorii si fetele", "mieii albi", "graurii suri" alcatuiesc o admirabila unitate in diversitate, un simbol al celuilalt fel de infinit si eter­nitate, cel interior, propriu vietii, propriu spatiului paman­tesc:

"Privirile de farmec bete Mi le-am intors catra pamant Iar spicele jucau in vant, Ca-n hora dup-un vesel cant Copilele cu blonde plete, Cand salta largul lor vesmant, in lan erau feciori si fete, Si ei cantau o doina-n cor, Juca viata-n ochii lor. Si vantul le juca prin plete Miei albi fugeau catra izvor Si grauri suri zburau in cete".


Observam, in acest al doilea tablou, predominanta ima­ginilor motorii, sugerate prin verbe la imperfect, indicand o actiune durativa. Bucuria vietii este generata de un leis-tovit ritm vital: spicele "jucau", feciorii si fetele "cantau", mieii albi "fugeau", graurii suri "zburau".

Viata esie o desfasurare plenara de energie. Verbele de miscare folosite aici creeaza sentimentul ca pamantul este un caleidoscop in rotire neintrerupta, aratand mereu o alta imagine, compusa dintr-un numar infinit de elemente, care sunt simboluri ale spatiului vitaL
Picturalul domina in aceasta parte. El este put in evidenta de epitetul caracterizator sau cromatic, de com­paratie si inversiune ("vesel cant", "blonde plete", "largul lor vesmant").
Asa cum s-a precizat, atitudinea poetului este contemplativa in primele doua strofe. Ea este intarita si de ver­bul "a privi", cu care incepe strofa intai, folosit apoi, prin transformare, ca substantiv, in strofa a doua:

"privirile... mi le-am intors catra pamant".

Dimensiunilor obiective ale naturii (Ceahlaul, norul, seninul, cantecele, spicele, vantul, copilele, mieii, feciorii, fetele, graurii) li se adauga dimensiunea subiectiva, conferita naturii de legatura indestruc­tibila dintre om si mediul in care traieste.
Ultimul tablou al poeziei este incarcat de profunde semnificatii: indepartandu-se de peisajul concret, poetul trece la confesiunea lirica, marturisind sentimentul unei depline comuniuni cu natura:
"Cat de frumoasa te-ai gatit, Naturo, tu! Ca o virgina Cu umblet drag, cu chip iubit! As vrea sa plang de fericit Ca simt suflarea ta divina, Ca pot sa vad ce-ai plasmuit!".


Maiestria poetului G. Cosbuc isi gaseste aici o forma convingatoare de manifestare. Natura este personificata, este o divinitate in fata careia poetul ramane extaziat. De aceea exclamatia abunda. Aici, in a treia strofa, are loc revelarea "tainei", prin participarea egala "la hora" a sufletului uman si a frumusetii lumii inconjuratoare: natura este "o fecioara" de care omul este vesnic indragostit. Per­sonificarea naturii implica ideea ca in sinteza dintre ceresc si-pamantesc intra si omul, "socialul (termenul cu care se realizeaza comparatia denumeste o fiinta umana ).
Deplinul acord intre sufletul omenesc si frumusetea universala nu este numai o stare momentAna , ea prelungindu-se dincolo de moartea fiecarui individ in parte.


Ca si in Miorita, natnra mijloceste individului uman integrarea in armonia, in calmul, in stabilitatea eterna a" universului. Integrat in natura, sufletul, insetat de perfectiune, isi rea­lizeaza aspiratiile intrand in armonie cu sine, cu stramosii, cu universul intreg:
"Mi-e inima de lacrimi plina, Ca-n ea s-au ingropat mereu Ai mei si-o sa ma-ngrop si eu! O mare e, dar mare lina -Natura, in mormantul meu E totul cald, ca e lumina!".


Aceste versuri, care vorbesc despre sfarsitul inexorabil al fiecarui om, xespira seninatatea superioara in fata mortii a ciobanului din Miorita. Impresionanta este, intre figurile de stil, metafora folosita acum (pentru a doua oara), cand se descopera liantul dintre entitatea cer-pamant si sufletul uman; acest liant este "inima" - "o mare" - "de lacrimi plina", adica straduinta si suferinta umana indreptate catre caldura si lumina, catre armonia absoluta a lumii, catre calmul si stabilitatea intregului univers.


In aceasta strofa, nu intamplator, epitetele au o puter­nica nuanta afectiva, psihologica, pentru ca exprima reactia poetului fata de cele vazute:

"Cat de frumoasa te-ai gatit,
Naturo, tu!", "umblet drag", "chip iubit", "suflarea ta divina", "inima de lacrimi plina", "mare lina", "e totul cald".



Observam ca, de-a lungul celor trei strofe, cea mai frecventa figura de stil este cea mai putin pretentidasa -epitetul. Folosit cu zgarcenie in strofa intai, el este pus, in strofa a doua, sa creeze spectacolul diversitatii lumii pamantene, mereu in miscare, pentru ca, in ultima strofa, folosirea epitetului sa sublinieze ideea centrala a poemului: unitatea universala, dincolo de infinitele forme de manifes­tare ale naturii.
Seninatatea poetului in fata mortii este comuna, in­tr-un fel, pastorului din Miorita si lui Mihai Eminescu, in Mai am un singur dor. Aceasta seninatate este generata, la poetul ardelean, si de sentimentul ca moartea ii da posibilitatea reintalrfkii strabunilor. De aceea i se pare ca in mormant "E totul cald, ca e lumina".

Spre deo­sebire de versurile care incheie elegia eminesciAna ("Ci eu voi fi pamant
in singuratate-mi"), ultimele versuri din Vara sunt inspirate din filosofia populara, care nu vede moartea ca pe un moment al sfarsitului, ci ca pe unul de bilant, in care jalea este atenuata de bucuria de a fi trait toate implinirile vietii. Sentimentul comuniunii cu natura, - in viata si in moarte - imprima finalului o nota de optimism.
Multi critici literari l-au apropiat, pe Cosbuc de Mihai Eminescu, avand in vedere indeosebi vibratia acestei poezii, desi cei doi scriitori se deosebesc structural. Pastelul lui G. Cosbuc are unele puncte de asemanare, dar si de esentiala deosebire fata de creatii de aceeasi natura ale lui Alecsandri sau Eminescu. La AIecsandri predominanta este picturalitatea, de pilda, de unde si titlul ciclului de poezii - Pasteluri. Bardul de la Mircesti este un privitor din exte­rior al tabloului descris. G. Cosbuc este, in lirica descrip­tiva, mai subiectiv, face parte din peisajul insusi, este un element al marelui tot al naturii. El se infatiseaza ca un realist robust, sanatos, care vede viata in activitate, in lupta si,plina de energie, elemente care genereaza o stare de permanent optimism in poeziile sale. Natura lui Emines­cu devine paradis in poezia erotica, "personaj" care face teoria spatiilor vesnice in Revedere, realitate metafizica in Mai am un singur dor. G. Cosbuc vede unitatea universala dincolo de infinitele forme de manifestare ale naturii si se confunda cu ea, ca un element esential al acestui univers.
Sobrietatea si simplitatea formei sporesc maretia si profunzimea celor exprimate. Structura sintactica a ultimei strofe este mai complexa decat a celorlalte doua. Com­plexitatea este impusa de necesitatea trecerii de la extazul in fata naturii la sentimentul comuniunii in vesnicie cu aceasta. Nevoia subordonatelor este stringenta acum (inainte predominau principalele coordonate copulativ); poetul se vede obligat sa precizeze motivele atitudinii sale fata de moarte si de aceea domina cauzalele.
Poetul alege iambul, o structura ritmica in stare sa se muleze pe o gama extrem de variata de sentimente si de idei. Solemnitatea primei strofe, exuberanta celei de-a doua si meditatia grava asupra conditiei umane dintr-a treia fuzio­neaza perfect in tesatura delicata, dar solida a iambului.
Rima este completa. Schema ei este, pentru fiecare dintre cele trei strofe : aba, aba, ace, beb, sugerand parca, printr-un complex de relatii, ideea nenumaratelor fire care unesc intre ele existentele particulare, creand o entitate universala.
Prin toate acestea, poezia Vara ramane una dintre cele mai frumoase creatii ale lui G. Cosbuc si totodata o capo­dopera a literaturii romane.
Octav Sulutiu, unul dintre criticii romani care s-a ocu­pat si de opera lui George Cosbuc, remarca atmosfera de sanatate si de optimism, de vigoare si de vitalitate a poe­ziei acestuia, in contrast cu cea bacovianasau cu cea emi­nesciAna :

"Pe cand la Eminescu natura, distanta si eterna, este opusa efemeritatii si zadarniciei, omului, la Cosbuc na­tura participa la toate bucuriile si durerile omului, ea fi-indu-i refugiu si mangaiere. Pe cand la Eminescu natura capata tonalitatea de deznadejde a sufletului poetului, ea nefiind decat un pretext pentru ca poetul sa se refugieze si sa se afunde tot mai mult in propriul sau (sic!) eu, la Cosbuc poetul soarbe din realitatea vietii aer si tarie si risipeste asupra naturii exuberanta lui vitala. in poezia lui Cosbuc, natura nu-i decat o alta personalitate, pe masura omului. in tovarasia ei, omul se simte bine, vesel, fericit. Natura insasi nu poarta decat atribute de sanatate, veselie si dinamism.