Grigore Alexandrescu (1810, 1812?, 1814?-1885) s-a nascut la Targoviste, studiind in familie limba greaca. in adolescenta, dupa moartea parintilor, vine la Bucuresti si isi continua studiile la Colegiul Sfantul Sava. Ia parte la revolutia de la 1848 si este adept al unirii Principatelor Romane. indeplineste functii adminstrative in cateva randuri.

Debuteaza in revista lui Ion Heliade-Ra-dulescu, "Curierul romanesc", cu poezia "Miezul noptei", iar in volum cu "Eliezer si Neftali" (1832), care contine cinci fabule, opt elegii si unele traduceri din Lamartine si Byron. Dupa cum singur marturiseste, poetul, la fel ca Macedonski mai tarziu, se simte liber in mijlocul naturii:

"Ca Fenix far de moarte
Se naste-a mea durere
Si pacatul meu sa poarte
Lovirea astei soarte
E prea fara putere?".

Poezii ca "Meditatie ", "Miezul noptei", "Rugaciunea", "Candela", "Barca" sunt meditatii melancolice pe tema fortuna labilis, motiv literar vechi, preluat de romantici, care duce la reflectii amare asupra sensului vietii:

"O! cum vremea cu j moartea cosesc fara-ncetare!
Cum schimbatoarea lume fugand o rennoiesc."

("Meditatie"). Trecerea timpului afecteaza nu numai omul, ci toate institutiile umane, care, intr-o ruinare perpetua, dispar incetul cu incetul sub apasarea veacurilor:

"A lumei temelie se misca, se clateste,
Vechile institutii se sterg, s-au ruginit" ("Anul 1840"). i Poeziile patriotice ale lui Alexandrescu, "Trecutul. La manastirea Dealului", "Umbra lui Mircea. La Cozia", "Rasaritul lunei. La Tismana ", "Mormintele. La Dragasani", dau expresie temei ruinelor, "rasipuri sfinte" in vjgiunea moldoveanului Alexandru Hrisoverghi ("Va iubesc, rasipuri sfinte, samn marirei stramosesti"), la romanticii romani paseismul noului curent literar convertindu-se in sentimentul de admiratie pentru relicvele unui trecut glorios. z3z5324zd98nxb
Razboiul este privit, in "Umbra lui Mircea. La Cozia", ca un generator de mari dezastre, ducand la impilarea natiilor, "bici groaznic, care moartea il iubeste ".

in "Rasaritul lunei. La Tismana " se dezvolta antiteza romantica trecut-prezent, decaderea suferita de romani dupa batalia de la Posada, in opozitie cu eroismul de care au dat dovada in apararea tarii contra armatei lui Carol de Anjou. Tabloul din "Umbra lui Mircea. La Cozia" contine toate elementele discursului romantic:

"Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate;
Catre tarmul dimpotriva se intind, se prelungesc
S-ale valurilor mandre generatii spumegate
Zidul vechi al manastirei in cadenta il izbesc".


Receptand, ca toti poetii importanti ai epocii, influente ale ambelor curente, clasicism si romantism, simultane si interferente in spatiul literar romanesc, Grigore Alexandrescu scrie, pe langa elegii si meditatii romantice, si satire, epistole si fabule. Dintre "Satire", cea mai cunoscuta este "Satira. Duhului meu", in care, intr-un dialog ironic cu propriul spirit (procedeu preluat probabil de la Boileau), precedand "Glossa" lui Eminescu, este satirizat tanarul de salon, incult si inchipuit, stiutor numai al jocului de carti si al ipocritelor reguli mondene:

"Asa, in loc sa critici gresalele streine, /In loc sa razi de altii, mai bine razi de tine;
invata dansul, vistul si multe d-alde alea:
Iar de vrei sa faci versuri, ia pilda de la Pralea".


"Fabulele" inscriu alt capitol in creatia sa, satirizand stari si vicii umane si sociale, politicianis­mul demagogic, ipocrizia, prostia, arivismul, in "Cainele si catelul", "Boul si vitelul", "Mierla si bufnita 7 Iepurele", "Cainele izgonit", "Ogarul si cotoiul", aducandu-i faima de cel mai mare fabulist roman. Oscilatiile intre romantism si clasicism fac din Grigore Alexandrescu un poet complex, cu o opera literara durabila.


Anul 1840

Poezie mesianica, fixata asupra unei "clipe astrale" a istoriei, cum i se pare poetului a fi momentul ales, "Anul 1840" este o compozitie cu larg rasunet in epoca, prefigurand, ca mai tarziu lirica lui Octavian Goga, evenimente politice extrem de importante, aici cele de la 1848. Textul respira, in cadenta larga a versului, in interogatiile retorice robuste, optimismul, increderea in viitor, convingerea ca in mecanica sociala sunt si momente ale schimbarilor radicale, menite sa confere lumii o noua fata si viitorului o noua viziune:

"Sa stapanim durerea care pe om supune;
Sa asteptam in pace al soartei ajutor:

Caci cine stie oare, si cine imi va spune
Ce-o sa aduca ziua si anul viitor?" Lumea, imbatranita in rele si in suferinta, poate avea, in inspirata premonitie a poetului, specifica generatiei romantice pasoptiste, un punct terminus al suferintei, in care se infiripa lumina sperantei:

"Maine, poimaine, poate, soarele fericirei
Se va arata vesel pe orizon senin;
Binele ades vine pe urmele mahnirei
Si o zambire dulce dupa-un amar suspin."

Conceptia lui Alexandrescu este una meliorista, raul fiind urmat de bine, iar mahnirea de fericire, de o explozie de bucurie. "Soarele fericirei" este o metafora pentru o lume mai buna, pentru paradisul terestru visat. Poetul se sprijina, in afirmatiile sale, pe un rationalism istoric, poate pe ideea de circularitate a istoriei, a "cursurilor" si "recursurilor" ("corsi e ricorsi") din "Stiinta noua" (1723) a lui Giambattista Vico:

"Asa zice tot omul ce-n viitor traieste,
Asa zicea odata copilaria mea;
Si un an vjne, trece, s-alt an il mosteneste,
Si ce nadejdi da unul, acelalalt il ia."

Omul care traieste in viitor este avantajat fata de cel ramas intr-o epoca revoluta, cu impliniri putine si nesemnificative. Zilele pierdute nu pot fi insa regretate, din ele ramanand numai o monotonie coplesitoare:

"Putine-as vrea, iubite, din zilele-mi pierdute,
Zile ce-n vecinicie si-iau repedele zbor;
Putine suvenire din ele am placute:
A fost numai-n durere varietatea lor!".


De aceea, in noul an, ca la o rascruce a istoriei, se aduna toata speranta poetului:

"Dar pe tine, an tanar, te vaz cu multumire!
Pe tine te doreste tot neamul omenesc!
Si eu sunt mica parte din trista omenire,
Si eu a ta sosire cu lumea o slavesc!".

Anul este vazut ca un copil, caruia i se incredinteaza alegoric testamentul colectivitatii:

"Cand se nascu copilul ce s-astepta sa vie,
Ca sa ridice iarasi pe omul cel cazut,
Un batran il lua in brate, strigand cu bucurie:, «Sloboade-ma, stapane, fiindca l-am vazut.»".

De la el se asteapta, in sens biblic, mantuitorul, care va reaseza lumea intr-o oranduire noua, va aduce "fara zabava o turma s-un pastor":

"Astfel dreptii ar zice, de ar vedea-mplinite,
Cate intr-al tau nume ne sunt fagaduite.
O, an prezis atata, maret reformator!
incepi, prefa, rastoarna si imbunatateaza.
Arata semn acelor ce nu voiesc sa creaza;
Ado fara zabava o turma si-un pastor."



Lumea intreaga se afla in pragul unor mari prefaceri, redate in poezie printr-un ton rascolitor, semn al revoltei inevitabile ("incepi, prefa, rastoarna"), care zguduie fundamentele firii:

"A lumei temelie se misca, se clateste,
Vechile-i institutii se sterg, s-au ruginit;
Un duh fierbe in lume, si omul ce gandeste
Alearga catre tine, caci vremea a sosit."

in acest moment, poetul face un rechizitoriu nedreptatilor lumii, ca un romantic byronian plin de revolta:

"Ici umbre de noroade le vezi ocarmuite
De umbra unor pravili calcate, siluite
De alte mai mici umbre, neinsemnati pitici.
Oricare simtimente inalte, generoase,
Ne par ca niste basne de povestit frumoase
Si tot entusiasmul izvor de idei mici."



Din toate aceste motive, anul nou este asteptat ca un prag istoric de veritabila schimbare:

"An nuou! Astept minunea-ti ca o cereasca lege;
Daca insa pastorul ce tu ni l-ai alege
Va fi tot ca pastorii de care-avem destui,
Atunci... lasa in starea-i batrAna tiranie.
La darurile tale eu nu simt bucurie,
De-mbunatatiri rele cat vrei suntem satui."

Dupa rostirea acestui mesaj fulminant, rascolitor, ca voce mesianica a cetatii, poetul se intoarce la atitudinea sceptica, meditativa a geniului romantic, care contempla noua implinire, supusa si ea degradarii temporale:

"Atunci dac-a mea frunte galbena, obosita,
Daca a mea privire s-o-ntoarce spre mormant,
Dac-a vietii-mi triste faclie osandita
S-o-ntuneca, s-ar stinge d-al patimilor vant.

Pe aripele mortii celei mantuitoare,
Voi parasi locasul unde-am nadejduit;
Voi lasa fericirea aceluia ce-o are,
Si a mea pomenire acelor ce-am iubit."