"Letopisetul Tarii Moldovei" al lui Grigore Ureche indeplineste functia esentiala a povestirii, de rememorare si de recuperare a timpurilor trecute. Involuntar, in una din marile intuitii critice, George Calinescu ii fixa trasaturile foarte moderne ale narativitatii:

"Are sensul obiectivitatii [...].

Este evolutionist in istorie, in sensul biologic, admitand ca orice natie (azi am zice civilizatie) are o incepatura, un adaos si o scadere. Bineinteles e providentialist. ii descoperim chiar idei politice."

Literatura obiectiva a lui Ureche, in afara de faptul ca se supune timpului linear al fabulei, consemnand in mod strict evenimentele istorice, cu incipit si final, are si functia de a stabili aprecieri in discursul narativ, de a face pauze, uneori conclusive, pentru a contura portrete memorabile.
Fragmentul din manualele mentionate contine arhicunoscutul portret al lui Stefan cel Mare, transcris de regula in intregime. in text, portretul marelui voievod este plasat intr-un punct culminant, dupa multe acumulari (adaosuri) narative, surprinse de regula in succesiune cronoliniara, cu firesti diminuari si accelerari ale fluxului povestirii. Aici cronicarul ajunge parca pe un pisc, pe un fel de Ceahlau ridicat in relieful scriiturii, unde, dupa un urcus anevoios, cu multe obstacole, cu accidente ale istoriei, cu privelisti paradiziace sau inspaimantatoare, face un popas, arunca o privire de jur imprejur, mai ales asupra cararilor strabatute. Face o sinteza a unei intregi epoci istorice ilustrate prin figura emblematica a unui personaj.
Mai intai, cadrul epic se deschide cu situarea temporala a evenimentului:

"De moartea lui Stefan voda celui Bun, va leato 7012", moment care, evident, nu este identic cu timpul narativ al cronicarului, acesta situandu-se la distanta necesara pentru a formula concluzii irecuzabile. Domnul, ostenit de atatea lupte, se intoarce in scaunul tarii si se retrage pentru eternitate in pamantul strabun, intr-o suita de planuri ale observatiei narative ce recompun o intreaga istorie si un destin deopotriva providential si uman:

"Nu multa vreme, daoa s-au intorsu Stefan voda de la Pocutiia la scaunul sau, la Suceava, fiindu bolnav si slabu de ani, ca un om ce era intr-atatea razboaie si osteneala si neodihna, in 47 de ani, in toate partile sa batea cu totii, si dupa multe razboaie cu noroc ce au facut, cu mare lauda au muritu, marti, iulie 2 zile".

in text identificam, asadar, un moment al intoarcerii din Pocutia, in functie de care se plaseaza cele doua directii temporale ale frazei: o prolepsa concentrata, "nu multa vreme", completata simetric cu finalul extrem de concis al secventei, momentul de efigie al fixarii in istorie, data mortii, si o analepsa de mare rafinament, prin care se reconstituie destinul istoric si individual al lui Stefan, deopotriva de personaj eroic, aflat in "osteneala si neodihna" timp de 47 de ani, castigand impotriva tuturor "multe razboaie cu noroc", dar si de om trecator, "bolnav si slabu de ani", supus in cele din urma legilor firii. Cele doua planuri temporale ale enuntului narativ se aduna in punctul final pentru a marca o data istorica memorabila:


"cu mare lauda au muritu, marti, iulie 2 zile".


PAna aici perspectiva este a autorului abstract, care consemneaza numai fapte definitive, sub semnul perfectului compus, aparent fara consideratii personale asupra lor. Urmatorul enunt, nucleul celebrului portret al lui Stefan, modifica subtil aceasta viziune. Desi mentine, prin verbul la perfectul compus "fost-au", cu forma inversa si situat in topica initiala, timpul impersonal al fixarii eroului in efigie, in marmura istoriei, autorul stabileste o relatie directa cu personajul, marcata prin implicatiile semantice ale demonstrativului de apropiere "acestu".

Desigur, acest cuvant ar putea dezvalui si prezenta discreta a cititorului abstract, invocat sa se apropie, situat simetric fata de autor, dincolo de personaj, pe care il recepteaza in detalii privite de aproape. Cert este insa ca acum autorul abstract coboara (a cata oara in intreaga cronica?) din impersonalitatea sa si exprima aprecieri si idei cu tenta personala, devine cu alte cuvinte autor concret, scriitorul dintr-o anumita clasa sociala care se exprima despre autocratul feudal.
De aceea, portretul marelui voievod se constituie din tuse precise, printr-o vointa auctoriala care se impune veacurilor:

"Fost-au acestu Stefan voda om nu mare de statu, manios si de graba varsatoriu de sange nevinovat; de multe ori la ospete omoraea fara judetu. Amintrilea era om intreg la fire, netenesu, si lucrul sau il stiia a-l acoperi si unde nu gandiiai, acolo il aflai. La lucruri de razboaie mester, unde era nevoie insusi se varaia, ca vazandu-l ai sai, sa nu sa indarapteaze si pentru aceia raru razboiu de nu biruia. Si unde-l biruia altii, nu pierdea nadejdea, ca stiindu-sa cazut jos, sa radica deasupra biruitorilor".



Este ceea ce face, din instinctul marii creatii, si Grigore Ureche. Moartea lui Stefan este un eveniment la care participa intreaga tara, cu aceasta viziunea auctoriala dobandind extensia naratorului impersonal, care vorbeste in numele memoriei colective, apreciind evenimente de o notorietate incontestabila:

"Atata jale era, de plangea toti ca dupa un parinte al sau, ca cunostiia toti ca s-au scapatu de mult bine si de multa aparatura. Ce dupa moartea lui, pana astazi ii zicu sveti Stefan voda, nu pentru sufletu, ce ieste in mana lui Dumnezeu, ca el inca au fostu om cu pacate, ci pentru lucrurile lui cele vitejesti, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici dupa aceia l-au ajunsu."

in plus, perspectiva narativa dobandeste si proiectie mitica, moartea lui Voda fiind prevestita de semne meteorologice extraordinare, de origine divina:

"Fost-au mai inainte de moartea lui Stefan voda, intr-acelas anu, iarna grea si geroasa, cat n-au fostu asa nici odinioara, si decii preste vara au fost ploi grele si povoae de ape, si multa inecare de apa s-au facut".



Intreaga compozitie a textului proiecteaza in spatiul narativ o temporalitate arhaica, un personaj complex si o lume aureolata de lumina eroica, la care contribuie formele vechi ale limbii, povoae (puhoaie), tiitoriu (stapanitor), prijelit (prilejuit), varsatoriu, nelenesu, expresii si cuvinte sintetice, apartinand limbii romane din secolul al XVII-lea, si indeosebi verbele, aflate in majoritate la perfectul compus, timp al actiunilor terminate de mult, intr-o vreme arhaica, mitica, a marilor eroi.