Printul Maxentiu este unul dintre personajele romanului Concert din muzica de Bach prin care se poate demonstra preferinta Hortensiei Papadat-Bengescu pentru studiul starilor maladive, fizice si psihice, ale omului.

Printul este bolnav de tuberculoza intr-un stadiu avansat si e casatorit cu Ada Razu, supranumita "fainareasa".

Folosind tehnica punctelor de vedere diferite, personajul se defineste, precum celelalte, nu prin caracterizarea directa a autoarei, ci prin comentariile altor personaje, (reflectori) sau prin propria observatie.

Lica Trubadurul, bunaoara, il considera pe Maxentiu " un biet coconas galben ca de ceara, cu gene rosii si cu ochii patati. Purta o barbita blonda ascutita, cu fire vestede, un ,, barbat lingav".


Ada Razu comenteaza in gand: "S-a ramolit de tot! gandi. Ce sunt ochii aia galbeni ? Starpitura de vita mare. Nobil am vrut, nobil am."


Maxentiu are placerea de-a-si contempla descompunerea si suferinta cauzate de boala. Egoismul lui de bolnav dezvaluie relatia dusmanoasa cu sotia sa Ada, mai ales cand intuieste relatia ei intima cu Lica. Autoarea foloseste variate mijloace de caracterizare a personajului. Cand Ada i-l prezinta pe Lica Petrescu, angajat sa se ocupe de caii de rasa ai printului, autoarea foloseste mijloace moderne precum:

- comentariul autoarei; monologul lui Maxentiu; -     descrierea bolii acestuia;

-     monologul interior; reactia lui Maxentiu dedublarea lui Maxentiu (gandurile revoltatoare si vocea blanda).

Maxentiu isi urmareste cu cu minutiozitate boala, are o placere cinica de a inregistra efectele acesteia. (...
se parea ca face bine sa zdruncine bietii muschi, sa traga din bietele fibre, sa-si zdrobeasca plamanii putrezi ca sa duca la maximum acea convulsie." ) (" Ceea ce-i placea mult era naduseala. Ascundea momentul transpiratiei inadins ca sa ramana in izul ei, numai cand incepea tremurai cerea speriat sa fie primenit, dar nu lasa sa-i ia camasa de tot, O mai tinea pe pat, asa, uda, ...) isi iubea mizeria, asa cum altii isi iubesc vitiul, cu voluptate si rusine."


El depaseste faza egoismului si a rautatilor si asteapta cu luciditate sfarsitul: "Nu mai ura pe nimeni, nu se mai iubea pe sine", devenise "bland si umil".

Printul Maxentiu moare in sanatoriu.