Hortensia Papadat-Bengescu (1876-1955) este o scriitoare cu o evolutie emblematica pentru insesi mutatiile suferite de proza literara romaneasca in perioada dintre cele doua razboaie mondiale. Criticul literar Eugen Lovinescu, adept declarat si militant fervent al modernismului, traseaza fara ezitare aceasta cale definitorie:

"in traiectoria literaturii doamnei Hortensia Papadat-Bengescu inregistram traiectoria literaturii romane insesi, in procesul ei de evolutie de la subiectiv la obiectiv."

Facand parte din cercul literar "Sburatorul", ea il reprezinta, prin operele sale, prin curentul novator, modernist, promovat de mentorul incontestabil al gruparii, Eugen Lovinescu, orientandu-se catre o literatura obiectiva, inspirata din mediul citadin, catre metode noi de creatie, precum analiza psihologica si fiziologica, in special explorarea problematicii sufletului feminin, cu o minutiozitate si o insistenta demne de remarcat. Reprezentarea sufletului ca "forma a trupului" nu mai poate fi considerata, de acum inainte, o "fantasmagorie", ci o tendinta de a depasi romanul platonician, incercare intalnita si la romancierul irlandez Jame,s Joyce.

Prin metodele sale de observatie, prin tehnica
memoriei involuntare, Hortensia Papadat-Bengescu se defineste ca o continuatoare a liniei promovate de Marcel Proust in romanul fluviu "in cautarea timpului pierdut".

Dupa cateva lucrari de inceput, "Ape adanci" (1919), "Sfinxul" (1920), "Femeia in fata oglinzii" (1921), "Balaurul" (1923) si "Romanta provinciala" (1925), Hortensia Papadat-Bengescu se impune prin cele patru romane din ciclul Hallipilor, veritabila saga de familie, "Fecioarele despletite" (1926), "Concert din muzica de Bach" (1927), "Drumul ascuns" (1932) si "Radacini" (1938), cu o actiune ampla, cu perioade foarte lente ale desfasurarii epice, cu stagnari si reluari, la care participa un numar apreciabil de personaje, cu destine intortocheate si introspectii amanuntite, care solicita din plin atentia si imaginatia lectorului. Se constata de regula o disolutie a epicului in analiza psihologica, determinata de coborarea observatiei in planurile abisale ale constiintelor, unde impulsurile psihice si manifestarile fiziologice se interfereaza, generand maladii incurabile, reactii incontrolabile ale decrepitudinii si ale degradarii fiintelor, redate intr-o neasteptata resurectie naturalista.

Concert din muzica de Bach


In ciclul Hallipilor putem distinge cinci grupuri de personaje: Hallipa, familia dominanta, legata de celelalte prin rudenie sau prin interese, Draganescu, Rim, Maxentiu si Walter. Un al saselea grup este reprezentat de Lica Trubadurul, Mini si Nory Baldovin, personaje de conexiune intre aceste medii. Romanele din ciclul Hallipilor au o anumita concentrare a actiunilor: in "Fecioare despletite", care se deschide cu vizita a trei femei, Nory, Mini si Lina la Doru Hallipa, totul se invarteste in jurul cuplului Lenora-Doru; in "Concert din muzica de Bach", in jurul Rimilor si Draganestilor, "Drumul ascuns" se concentreaza asupra avatarurilor Iui Walter, in timp ce in "Radacini" scriitoarea porneste in recuperarea "timpului pierdut", ca roman al crizelor intime femeiesti, personajul principal fiind Nory Baldovin, fiica boierului Baldovin.
"Concert din muzica de Bach", cel mai reusit roman din acest ciclu, se concentreaza asupra a trei cupluri: al lui Rim, al lui Maxentiu si al lui Draganescu, esantioane ale unor celule matrimoniale constituite din considerente sociale, minate de perspectiva destramarii, prin introducerea in fiecare a unei terte persoane:

"domnisoara Sia Petrescu", "fiica unica a simpaticului var Lica", in familia Rim; Victor Marcian, violonist celebru, de talie europeAna , in familia Draganescu, cu ocazia concertului ce se pregateste in casa acesteia, proiectat de Elena Draganescu; Lica Trubadurul, pe numele adevarat Vasile Petrescu, "o lichea simpatica", in familia printului Maxentiu, bolnav de ftizie, care si va muri pe parcursul romanului. Biografia personajelor, reconstituita si din romanul anterior, "Fecioarele despletite", si continuand in celelalte volume ale ciclului, este destul de intortocheata. Lenora, fiica unui farmacist de pe Strada Mare din Mizil, este o frumusete a epocii si se casatoreste cu mosierul Doru Hallipa, devenind stapana Prundenilor. Are trei fiice, Elena, Coca-Aimee si Mika-Le, ultima rezultata dintr-o relatie extraconjugala cu un zidar italian. Bolnava, Lenora se lasa ingrijita de doctorul Walter, care isi deschide un sanatoriu de lux, unde membrii acestei aristocratii pestrite poposesc inainte de a-si incheia destinul pamantesc. Doctorul Walter fusese casatorit in tinerete cu baroneasa Salema Efraim, care murise la saptezeci de ani, in greutate de o suta douazeci si cinci de kilograme. Se casatoreste apoi cu Lenora si, dupa moartea acesteia, incearca sa se apropie de fiica defunctei, Coca-Aimee. Verisoara Lenorei este doctorita Lina, "bondoaca" si "buna", casatorita cu Rim, personaj cu o figura de "oberchelner de noapte", caruia ii ofera o catedra universitara, obtinand apoi de la ea si o casa in Bucuresti si libertatea de a-si inchipui ca ar avea succes la tinerele studente. Mika-Le este o fiica a pacatului, traind si cu Maxentiu, si cu pictorul Greg. Lina avusese cu fratele Lenorei, Lica Trubadurul, o fiica, pe Sia. Aceasta, inceata la minte, "cam toanta", cu "fata lata, obrajii grasi", "trunchioasa, oabla de Ia umeri la solduri, cu maini si picioare mari", ajunge cu greu infirmiera si este adusa in casa de Lina ca sa-l ingrijeasca pe inchipuitul bolnav Rim. Sia are un copil fie cu el, fie cu gemenii Hallipa, acestia din urma oplositi ca asistenti la facultate pe langa protectorul lor, profesorul Rim. in "Radacini", Nory intelectuala incearca sa refaca Baldovinestii. Draganestii sunt descendenti din baba Smoala, care pregatea cu mana ei butoaiele de vin, toti fiind podgoreni vrednici. Elena, fiica Lenorei, rupe logodna cu Maxentiu si se casatoreste cu Draganescu, negustor de vinuri, care cumpara in cele din urma Prundenii. Ea tine o casa de protocol, ca Odette din "O dragoste a Iui Swann" de Marcel Proust, in care organizeaza concertul care da titlul romanului si ale carui pregatiri, mereu amanate si reluate, umplu aproape toata desfasurarea epica. Ada Razu, "fainareasa", fiica unui fost morar, se casatoreste cu Maxentiu pentru blazon: ea este bogata, el are titlu nobiliar. Maxentiu, vesnic bolnavicios si slabanog, moare si Ada se insoteste cu Lica, programat astfel sa devina deputat si sa fie primit fara rezerve in saloanele aristocrate. Sia moare si ea, in urma unui avort cu consecinte letale, si ceremonia de inmormantare are loc la biserica Amzei. Scena e un prilej de a radiografia personajele si de a identifica mutatiile relatiilor dintre ele. (Rim simte ca se sufoca, gandeste ca "Sia fusese prost inspirata procurandu-i astfel de sarbatoare".

Ada Razu sta la bratul lui Marcian, compozitorul, amantul in perspectiva al Elenei, care se afla in apropierea diplomatului Vladici. Lica se grabeste sa plece "la palat".

El se numeste acum Basile Petre si are figura de fante, cu mustata mijita, mers elastic, nepasator, fluierand ca un mierloi.) in aceeasi seara, dupa inmormantarea Siei, la care participa aproape toate personajele romanului, are loc mult asteptatul concert din muzica de Bach, care incheie, in chip grotesc, o banala serata mondena. in acest haos epic, ce nu se desfasoara parca dupa nici un plan, in "Concert din muzica de Bach" actiunea pare ca nu exista: personajele se rotesc lent, intr-o atmosfera de perfecta staticitate, singurele lucruri interesante fiind pendularile intre cele trei familii. George Calinescu remarca acest lucru:

"E atata siguranta in relatiunile scriitoarei despre cele trei familii, incat simtim ca aceste familii exista [...] Eroii, aceiasi, sunt urmariti pe mii de pagini in celelalte romane, impresia generala, fie si mitologica, este a neindoielnicei existente a acestor grupuri de oameni".

Daca romanul de fata, al doilea din ciclul Hallipilor, pastreaza ceva din tehnica lui Marcel Proust si se departeaza de stilul Virginiei Woolf, de tehnica memoriei involuntare, devenind mai mult balzacian, acest lucru se explica prin societatea monotona a timpului, in care intrigile se desfasoara incet, sinuos, dar sigur, urmand principiul "rotirii in cerc" a mastilor, cu mici salturi pe treptele sociale, intr-un arivism discret si insistent. Astfel, Lenora s-a casatorit cu Doru Hallipa, stapanul mosiei Prundenilor, in timp ce Elena l-a luat de sot pe Draganescu, "fabricant bogat, fecior de carciumari", parasindu-l pe Maxentiu, pentru ca acesta acceptase gratiile Mikai-Le\ Dupa cum spune tot George Calinescu, arta prozatoarei consta in interpretarea psihologica a mediului decrepit, in "surprinderea dramelor ascunse sub calmul conventiilor mondene, a murdariilor lustruite".

Cel mai frapant amanunt ce o poate apropia de Marcel Proust este acela ca zugraveste o lume aristocratica, "unde relatiunile indivizilor sunt, de prea mult exercitiu ereditar, inaparente, protocolare [...], si in care preocuparilor vitale li s-au substituit de mult cazuri de constiinta marunta, puerile."


Toate personajele Hortensiei Papadat-Bengescu fac parte din acea realitate interbelica bantuita de spectrele curentelor ideologice, de politicieni fara putere, adunati abulic in saloane, personaje recluzate in propria lor existenta, silite sa repete, cu gesturi masinale, imbogatirea, decrepitudinea fizica si decaderea de pe scara ierarhiei social-valorice. Intelectualul, sortit unei existente vegetalizate, este cel din scrierile lui Cehov sau ale lui Gogol, lipsit de incredere, ratat intr-o munca de rutina sau cel mai des in inactivitati epuizante. Oboseala lumii, invechirea ei ireversibila, senzatia de tablou de epoca, plin de praf, provin dintr-o nemiscare provinciala absoluta. Faptul ca, in ciuda ascendentei sociale, capitala este "locul unde nu s-a intamplat nimic" deriva dintr-o ireversibila astenie existentiala.

Personajele "micii lumi de altadata", ca sa-l parafrazam pe Fogazzaro, venite din provincie catre centru, infiltrate in randurile unei aristocratii obosite si maladive, se scufunda in aceasta tendinta de provincializare morala, de balcanism dulceag, reminiscente ale unui mediu fanariot ce nu a disparut niciodata. Apar personajele bolnave ale ghetoului familial, fapt ce nu mai surprinde, de la un punct limita, prin nimic.


Ca urmare, traseul destinului uniliniar poate fi refacut cu usurinta de orice observator: nastere, viata cu sau fara boli, aventuri erotice, imbogatire sau saracie, stralucire pe firmamentul social pentru o perioada scurta de timp, apoi moarte. "Concert din muzica de Bach" mai este si un roman al snobilor si al oamenilor declasati, cele doua niveluri polarizate ale acestei lumi, pe care unele personaje incearca sa le depaseasca intr-un demers de subtila parvenire. Naturalismul operei Hortensiei Papadat-Bengescu surprinde nu atat prin violenta vizuala, cat prin grotescul situatiilor.

Personajele inscriu in destinele lor, preprogramate, etapele vietii si distributia rolurilor: Mini indeplineste rolul de observator, de personaj-reflector, de raisonneur al ansamblului asa-zis armonios al conacului de la Prundeni:

"totul era in armonie, Lenora si Hallipa, slugile, casa, mosia, pianul cu coada de un abanos stralucitor si sufrageria de stejar vernisat solid..."

. Aceasta armonie urmeaza sa se strice, marcand caderea personajelor din iluzoriul turn personal al linistii. La sfarsit, intr-o simetrie vizibila, acest peisaj se strica, oglinda, simbol al mosiei de la Prundeni, dispare si, o data cu ea, imaginea de univers stationar. Personajele aluvionare sunt luate gradat si progresiv de valurile timpului:

"in casa boiereasca de pe mosia Prundeni, lucrurile aparent insensibile avea sa vada fapte neobicinuite. insasi linistea lor nu mai era respectata [...] pianul, martor inviolabil, fusese la cine stie ce zdruncin impins deoparte si dispozitia camerelor, a mobilierului, suferise fluctuatiile unor destine rele..."

. Destinul rau sub care stau personajele provine din nemiscarea de statuie a lumii lor, din acumularea treptata a faptelor temporale, care, odata si odata, imping subiectii spre moarte.
Poate cel mai semnificativ reprezentant al personajelor desuete, "mancate de molii", suportand povara inexorabila a timpului si prabusindu-se ca un colos de nisip, este printul Maxentiu. Despre el, Nory spune ca este "un om fara noima", chinuit sa indure rusinea decavarii tatalui sau, saracit, gata sa-si piarda Plaesele, casatorindu-se, pentru a se salva de ruinare, cu Ada Razu, fiica de fainar, si rusinea corpului, constitutia fizica precara, de "barbat lingav", accentuata si de o boala a vulgului, proletara, de tuberculoza. Personaj famelic, extenuat de labirintul lumii pe care o strabate la indemnul Adei, care isi legitimeaza astfel ascendenta aristocratica, analizandu-si corpul cu patetismul unui om in varsta, cautand refugiu si sprijin in false reprezentari despre el, printul Maxentiu traieste avatarurile unui condamnat Ja moarte. El este urmasul degenerat al unei familii de nobili, incapabil sa urmareasca altceva decat stadiile bolii sale, aceleasi intotdeauna, despre care medicul curant nu-i mai poate spune nimic nou. Maxentiu va fi purtat de Ada prin toate saloanele mondene, pentru a demonstra lumii ca a devenit "printesa".

Faptul ca printul este bolnav nu o intereseaza prea mult pe fainareasa, mai importanta fiind castigarea titlului nobiliar. Maxentiu este un debil fizic, o uraste pe Ada, dar nu reuseste sa concretizeze acest lucru, iar convulsiile personajului raman doar interioare. Gesturile lui de furie sunt timide, repede reprimate de reminiscentele unei educatii seculare. Personajul urmeaza schema corespondentei dintre trup si suflet, dintre invelisul somatic si zonele abisale create de acesta. Agonia sa nu este una de moment, ci e aproape o expresie a intregii sale vieti, alegerea intre vindecare sau moarte devenind chinuitoare, agravata de tribulatiile amoroase ale Adei cu Lica Sergentul, zis si Trubadurul. Ada refuza sa-l trimita pe print la sanatoriu si acest fapt se traduce printr-o profunda declasare a personajului. S-ar putea spune ca, in comportamentul Anei, exista o dorinta neexprimata de a scapa de personajul debil fizic, pe care il vede ca pe o "starpitura de neam mare. Nobil am vrut, nobil am".

Pentru a umple golul provocat de o teribila suferinta fizica, Maxentiu isi construieste un univers interior ameliorat, o cale de refugiu in fata unei realitati necrutatoare. Boala sa pune in scena tipologia romantica, aproape simbolista a suferindului solitar, neajutat de nimeni, fara speranta de scapare.


Ca toate personajele romancierei apartin aceleiasi tipologii este demonstrat de faptul ca aproape toate, mai devreme sau mai tarziu, vor sfarsi rau.

La inceput, Elena simte o puternica pasiune pentru printul Maxentiu, dar este indepartata de el de catre sora ei vitrega, Mika-Le, fiinta de un erotism agresiv, practicat ca norma de viata si ca mijloc de ascensiune sociala. Elena este fata Lenorei, devenind, in urma casatoriei cu Draganescu, fabricant bogat, o perfecta doamna de lume, lipsita de grija zilei de maine, putand astfel sa se dedice in voie vietii mondene. Personajul este, la aparitia ei in campul imaginar, un model adolescentin:


"Pentru toata lumea, Elena era un fel de tip-model. Modelul de rabdare, de cumintenie, de toate virtutile clasei mijlocii"; faptul ca este mediocra nu poate fi explicat decat prin apartenenta la o lume decrepita. Elena si Maxentiu sunt logoditi, dar intruziunea surorii vitrege le strica povestea de dragoste, dovada ca aceasta nu fusese puternica.
Un bolnav inchipuit, maladivul cu orice pret, cu o intreaga recuzita inventata a bolii, complacandu-se in mediul ei ca intr-un nou mod de viata, este profesorul Rim. Boala lui Rim este o masca prin care isi ascunde aspectul sau fizic neatractiv si inapetenta pentru cercetare sau pentru practica medicinii. Rim este "desirat si spalacit", un deshidratat, "un biet bolnav, care avea nevoie de cele mai mari ingrijiri", rezultat simbolic al faptului ca se afla intr-o abulie existentiala perpetua. Sotia sa, Lina, ii aduce acasa pe Sia, angajata pe postul de infirmiera, iar prefacutul Rim se delecteaza cu ea printr-o legatura amoroasa. Si Lina este marcata patologic de lumea in care se misca. Are un aspect fizic neplacut, fara pic de feminitate, mirosind tot timpul a doctorii, si o tinuta vesnic neingrijita, purtand aceeasi rochie "verde sau albastra", care "lua asa de mult forma bunei Lina, o forma botita si curata, incat parea una si aceeasi rochie si una si aceeasi cu ea", defecte pe care si le compenseaza insa printr-o munca profitabila, in propria clinica, in care fecioarele "despletite" vin sa scape de fructele nedorite ale amorurilor vinovate.


In roman se contureaza astfel, printr-un naturalism subiacent, rabufnit insa cand si cand la suprafata, o atmosfera patologica generalizata. Sia Petrescu e debila mintal, gemenii Hallipa arierati. Sia va muri de altfel, ca urmare a unei intreruperi de sarcina, facuta de gemenii Hallipa, si la inmormantare se va canta muzica de Bach: gestul de indepartare a Siei poate fi caracteristic autoarei, care detesta bastarzii sau defectiunile fizice, fara a se sfii sa le scoata in evidenta. George Calinescu afirma aproape concluziv:

"in paginile Hortensiei Papadat-Bengescu trec in procesie schilozii: gemenii Hallipa participand amandoi la o inteligenta la care ar fi suficient numai pentru unul, printul Maxentiu, istovitul, purtand in membranele inguste si pale ecoul fizic sugrumat al curtezanei Zaza..."

.


In acest univers incarcat de norii unor maladii grele, Ada Razu si Lica Trubadurul reprezinta exceptiile, fortele noi ce revitalizeaza ereditati obosite si un mediu social epuizat. Tineretea Adei se afla intr-un puternic contrast cu batranetea accelerata a sotului, lipsit de vlaga, purtat si ingrijit de medici, ce trebuie sa-si puna in valoare juvenescenta, cat mai este timp, de aici derivand caracterul sau impulsiv, mai putin energia vitala, pentru ca aceasta exista intrinsec, nu se cere demonstrata. Pentru Ada, casatoria este un sport, "printesa" trecand usor pe deasupra zbaterilor existentiale ale celorlalti. Legatura cu Lica Trubadurul apare brusc, prin atractie intempestiva, dupa o cursa de cai, printr-un gest demonstrativ de eroism juvenil, cand trasura Adei este oprita de vigurosul dandy de Bucuresti, mai curand un uvrier bulevardier sau un arivist de tipul lui Stanica Ratiu:

"cu ce mestesug dezmierdase calul! [...] Cu ce pumn domolise tanarul acela pe murg!".

Lica este un personaj cu tentatii malefice, la Hortensia Papadat-Bengescu caracterele impartindu-se in bune si rele, iar lumea fiind fixata in jurul bolii existentiale. El se va considera de la inceput substitutul lui Maxentiu:

"Iata-ma! ca sunt loctiitorul, amantul, si vin sa ma asez confortabil in culcusul tau de cadavru viu".



Prin parvenitism si practici subtile, desi e "foarte putin universitar" (are numai patru clase primare), el va ajunge sus pe scara sociala, se va realiza ca politician, semanand cu Stanica Ratiu din "Enigma Otiliei", mai putin cu Tanase Scatiu, o varianta desueta a acestui specimen. Se contureaza astfel un conflict intre doua generatii: a aristocratilor cu vechime nobiliara, dar decrepiti, sortiti aneantizarii, si cea a parvenitilor, care incearca sa ajunga si mai sus pe scara sociala decat prima categorie. Calea Victoriei este locul unde se "formeaza" acest personaj, de unde apar gloriile momentului, luate de val si aduse in fata. Cu un cap bine realizat fizic, Lica seamana intr-o oarecare masura cu Mitica al lui Caragiale, avand acelasi instinct de conservare, de pierdere a timpului, acelasi mod de a astepta momentul oportun pentru "saltul necesar":

"parul ondulat, pomadat, cu carare pe laturi si freza stufoasa in fata. Haine de plutonier imbracat civil. ...Parea mai firesc sa-l intalnesti in scenete de mahala decat in viata mondena".

Un om ce nu seamana nici pe departe cu "craii de Curtea-Veche" ai lui Mateiu Caragiale sau macar cu noii parveniti ai societatii bucurestene. Lica nu mai are nimic din aceste caracteristici desuete, putand fi recunoscut in politicianul Vardali, cu parul tuns scurt si imbracat frumos, la patru ace. Cuplul de noi arivisti va fi, de altfel, oficializat ca unul de viitor in casa Draganestilor, cu prilejul indelungatei pregatiri a concertului din muzica de Bach. Viitorul este insa relativ, nu exceleaza prin alte impliniri decat cele materiale sau amoroase, intr-un decor specific realist, unde numai hainele spilcuite ale personajelor, parca atunci luate din cutii de papusar, se schimba incet, o data cu moda.

Faptul ca toate personajele incearca sa gaseasca un liman iluzoriu este aratat de "inchipuirile" specifice fiecaruia: printul Maxentiu incearca sa reinnoade legatura cu Elena Draganescu, vazand in raceala ei un corespondent perfect al propriului neant sufletesc, Elena va comite un adulter cu Marcian, muzicantul, Rim este, la randu-i, un personaj decrepit, fantomatic, lucru demonstrat de intreaga sa infatisare:

"incepand de la fruntea enorma, largita de parul care, fara chelie, incepea sa o decoreze departe pe tigva, blond, inchis, cu fire lungi si grase [...]. Gloria lui erau ghetele de dimensiuni foarte mici fata de un corp asa de lung si subtire, ca si cum ar fi acoperit nu o laba, ci un os".

Imaginea expresionista a personajului nereusit, uscat ca o mumie, este simbolul unei intregi lumi de carton.


Ca urmare, nici el nu face decat sa se supuna acelorasi jocuri ale imaginatiei, ce neaga realitatea concreta. Un schelet, s-ar putea zice, de care are grija Lina, placida, deformata profesional de munca sa.
Dintre caractere se remarca in special personajele apartinand tipologic lumii feminine, pline de o candoare sau de o artificialitate superflua. Mika-Le, Coca-Aimee si Elena au fiecare cate o trasatura definitorie: prima este perversa, a doua se complace in bizare experimente la Club, iar ultima schimba sotii intr-un ritm sacadat. Sia va muri, dupa ce va trai experiente erotice impovaratoare. Lipsa de discernamant a personajelor le face sa semene cu niste automate, prinse in caruselul ametitor al timpului, ca manechinul de la Maison Lys, la femme sterile, din "Fecioarele despletite", menit numai a purta modelele creatorilor de moda. in rol de raisonneur, de personaj-reflector perfect, este si Mini, prezenta in aceasta ipostaza in tot ciclul Hallipilor.


In stadiu latent sunt si Coca-Aimee si Mika-Le\ pentru ele nu "a batut inca gongul", trebuie sa mai astepte intrarea in scena. Mika-Le se comporta ciudat, intempestiv, patrunde in casa tatalui sau si nu poate fi oprita de la nici una dintre actiunile premeditate, orice tentativa contrara fiind paralizata de la bun inceput. Vazand-o agatata de gatul tatalui vitreg, Lenora incearca o multime de stari contradictorii: gelozie, neglijare, indiferenta. Legatura lumii materiale cu cea spirituala, exprimata de "forma sufletului", care se coreleaza cu cea a trupului, se poate surprinde cel mai bine in cazul Lenorei. Nepregatita pentru socul provocat de comportamentul fiicei, femeia "cu obrajii de portelan roz", semanand cu un bibelou, isi schimba infatisarea:

"Ochii mari, albastri, ochii de sticla erau plansi, ondularile repetate ale parului oxigenat auriu ca o peruca erau deformate".

Lenora va simti degradarea unei boli rusinoase pe propriul trup si acest fapt o va duce la anihilarea caracterului si in cele din urma la moarte. Lenora are fragilitatea unei papusi de portelan, cu maini subtiri si rosii, conservate si usor grasute. Mini observa cel mai bine transformarile acesteia: modul de existenta al Lenorei seamana perfect cu cel al unui obiect material. Boala dobandeste trasaturi colosale, fiind similara cu o epopee homerica. in fond si este, pentru ca personajul se afla Ia granita dintre viata si moarte, pregatindu-se sa experimenteze toate ororile acestui ineluctabil proces. Experimentele psihologice la care este supus personajul sunt un prilej de a ne cufunda in marasmul unei existente nebuloase: Lenora o vede pe Coca-Aime e luandu-i locul, devenind doamna Walter. Traiectoria sa este descendenta si nimeni nu o poate sustrage din marasmul suferintelor fizice. in vreme ce personajele mai vechi sunt luate de valurile timpului, impinse spre fundal, cum se intampla cu Walter, cu Elena Draganescu, cu Lenora si doctorita Rim, cele noi asteapta cu infrigurare sa le ia locul. Walter si-a luat de altfel "cuantumul de fericire" inaintea lui Lica, trebuind sa-i faca loc acestuia, inca avid, tanar si nesatul.
Sensul dat titlului, "Concert din muzica de Bach", semnifica nepasarea totala a lumii fata de individul parasit in suferinta, neajutorat: la fel ca regele din padurea Dianei, evocat in "Creanga de aur", de James George Frazer, fiecare trebuie sa se descurce pe cont propriu, altfel intervine uitarea si personajele sunt repede indepartate de pe scena. Tacerea absoluta de la slujba liturgica a Siei arata de fapt "tacerea neantului" in fata suferintelor umane. Lumea care se devora pe ea insasi este una aflata, cu tot lustrul ei monden, inca in faza barbariei; ea nu implineste nazuintele individualului, ci transforma individualul in general. La un moment dat, alti arivisti, mai rapaci, mai bine pregatiti, vor lua locul lui Lica Trubadurul sau al Adei Razu, iar acestia, epuizandu-se si ei in cautari laterale, compensatorii, vor disparea, lucru marcat de schimbari "insensibile" in "ordinea obiectelor" din palatul iluziilor, construit cu atata grija. Imaginea cuplului Draganescu-Elena tine de un anume snobism al claselor sociale situate deasupra lumii obisnuite:

"Tinuta lui Draganescu era modesta, dar fara umilinta, cordiala, desi fara suplete; isi pastra prestigiul si Elena i-l sustinea: formau astfel o pereche unita si constituiau o forta sociala."

La receptiile Elenei nu se vorbeste despre "politica sau afaceri".

Pasiunea femeii se indreapta asupra muzicii. Nory, personajul-reflector (le raisonneur), nu exagereaza cand aminteste despre seratele muzicale, unde se prezinta "un Bechstein demi-queue, un Basendorf grand-queue".

in salonasul Elenei Draganescu se afla, de asemenea, o "vioara de valoare", un violoncel de fabricatie superioara si alte instrumente. Nimic nu este lasat in voia sortii, nici macar arhitectura, care trebuie sa serveasca unui scop nobil, unei acustici performante.
Totul are succes in saloanele Elenei Draganescu, astfel ca aceasta vrea sa sustina doua concerte anual. Elena este ea insasi muziciAna , dar nu se da inapoi atunci cand altul poate sa o inlocuiasca mai bine. Secventele muzicale sunt bine alese, durand "o ora si jumatate", ca la mesa sau la liturghie. Elena este "protocolara si rigida", dar ii face pe oaspeti sa fie gratiosi; nevoia ei este de a se canta nu numai cea mai buna partitura muzicala, dar si cea mai aleasa partitura sufleteasca.
Ciclul romanelor Hallipilor ii are in atentie pe Mini, personajul-reflector, in "Fecioare despletite", in care aceasta viziteaza familia lui Doru Hallipa, de la Prundeni, pe Victor Marcian, in "Concert din muzica de Bach", un muzician faimos, pe medicul de boli nervoase, Walter, student foarte bun, dar sarac, casatorit cu milioanele evreicei Salema Efraim, de 125 kilograme, si cu cea de-a doua fiica a Lenorei, Coca-Aimee. Lui Walter ii este lasat de sotie palatul Barodin, devenit spital de lux pentru cei bogati. Lenora va muri de cancer, iar Coca-Aimee se va casatori cu Walter, dupa ce avusese o serie de aventuri perverse si obscure, apropiindu-se chiar de Hilda, o colega de camera, pe care o va alunga dupa ce Walter se indragosteste de ea. Mika-Le", din cauza careia se despartise Elena de printul scapatat Maxentiu, in primul roman, comite o indiscretie, prezentandu-i dragostea dintre Elena si muzicianul Victor Marcian. Draganescu sufera un atac de cord, este transportat la spitalul doctorului Walter, unde moare.


In "Radacini", Elena se intoarce din strainatate si isi legitimeaza legatura cu Marcian prin casatorie. Dupa ce vor divorta, mai tarziu, Elena, ajutata de Ghighi, baiatul din prima casatorie, va cauta sa reabiliteze mosia Prundeni, abandonata.

Personajele Hortensiei Papadat-Bengescu sunt incremenite intr-o anumita solemnitate. La auzul soneriei, Lina si Rim se comporta ca niste nobili rusi, prinsi in avalansa preocuparilor cotidiene:

"Rim astepta cu nerabdare sa i se intoarca pledul pe picioare. Nu era frig in miez de septembrie - poate chiar se facuse un foc prematur in soba de portelan noua si majestuoasa..."

.


Ca multe dintre celelalte personaje, Rim este si el un bolnav si "isi intretinea sanatatea si egoismul din ideea ca l-a durut candva..."

. Usa la care poposeste Mini are "geamuri galbene, crete ca o foaie de celuloid gofrat, si care nu-i placeau, apoi sunase cu acea sfiiciune pe care o ai in fata unei usi cu geamuri galbene."

Sia este infirmiera in casa lui Rim si a Linei, tara a sti sau a-si da seama ca Lina este mama ei. in salonul in care ajunge, Mini, personajul-reflector, observa ca imobilul este decorat intr-un mod fantezist. Casa costase opt sute de mii, "la rosu".


Secventa descrierii maladiei lui Maxentiu seamana cu tablourile infernale, ale osuarelor din Evul Mediu:

"Alb ca panza, privise fara oroare sangele. Se culcase incet pe pat, nemiscat."

Pentru a indeparta gandul disparitiei apropiate, Maxentiu se imagineaza "un inger plutitor pe norul imaculat al patului."

intre timp, boala Iui Maxentiu se agraveaza, iar Elena, care il vede, simte pentru el o mila deosebita. Umanitatea printului dispare incetul cu incetul, ajungand in cele din urma la sanatoriul Leysins, in Elvetia. Sia are o legatura incestuoasa cu Rim si, alungata de Lina din casa, va fi gazduita de gemenii Hallipa, ramanand insarcinata. Va incerca sa scape de sarcina, dar nu reuseste si moare de septicemie.

Inmormantarea Siei are loc la biserica Amzei. Lumea crede ca moarta este o cantareata la Opera, altii spun ca ar fi vorba de un deputat. La biserica sunt multi intimi ai lui Draganescu, iar asistenta se oranduieste in cerc iti jurul bisericii. Rim va asista si el la inmormantare, "teapan, cu un plastron de camasa prea scrobos, sta langa tronul episcopal".

Gemenii Hallipa stateau "ca scoborati in ultimul moment de pe scaunul electric", iar Elena se afla langa Lina. Dupa achitarea slujbei preotilor, Lina este urmarita de Lica, care ii adreseaza o replica stranie:

"- Catea!".