Poezia, prin motivele ei dominante, contureaza o atmosfera de tristeti simboliste, cu ploi bacoviene, frig si copaci desfrunziti:

"imi port ca pe-un copil bolnav tristetea,
prin parcu-n care frunzele, asemeni clopotelor, plang;
si-aud cum creste nelinistea inceputului de toamna departe,
si cum alearga pasarile ploii, pe acoperisuri negre si se frang."

Obsesia unei iubiri trecute revine prin contemplarea reflexiva a lacului "cu mohorate oglinzi" si prin invazia unei atmosfere apasatoare, cu aer "de spital".

Cadrul exterior, de toamna mohorata, cu "pomii in despletiri", devine peisaj interior, cu "mahniri stiute", cu sufletul uscat "ca o coaja de nuc", pe care il poate salva aparitia ca din vis a iubitei:


"E, pretutindeni, un aer apasator, ca de spital,
si pomii in despletiri, isi spun mahniri stiute.
Amintirea ta imi inchide drumul ca un mal,
si-mi simt gandurile, in pietrisul umed, cazute.

Asa: vino sa-mi ridici sufletul, ca pe-o coaja de copac,
si sa-mi citesti durerile inchise-cuiburi de pasari triste,
acolo. Mainile tale sa-mi fie, deznadejdii, matasoase batiste,
si ochii tai, pentru copilul tristetilor mele, odihnitor hamac."


Cerul este coplesit de o tristete inexorabila:

"Vantul racoreste cerul ca pe-o carte deschisa.
Aud fasaitul foilor pe care-s scrise atatea povesti dureroase.
... De departe vine prevestirea unui sfarsit apasator,
si eu imi port tristetea ca pe un copil, prin sali de spital reci si intunecoase."

Poetul se simte coplesit de o melancolie apasatoare, sumbra, inclinata spre un final previzibil.