Poemul "Ulise" banalizeaza un mit cunoscut, prin insertia eroului in cotidian, in platitudinea vietii comune din marele oras (Parisul), tumultuos si contradictoriu, printr-un imn inchinat mediocritatii unui intreg veac:

"iti inchin un imn tie veac al mediocritatii
nu mai vanam ursul sur prin muntii americii
bratele noastre nu mai sangera paduri salbatice
ne-operam visele ca intestine."

Visele "operate", amputate, transcriu drama unei lumi incapabile sa renasca din ea insasi, care isi anuleaza aspiratiile si se claustreaza in spatiile artificiale ale civilizatiei moderne, lipsite de stralucire:

"singuri ne inchidem in mucegaiul birourilor
dimineata dactilografele isi imbratiseaza logodnicii
pana la revederea din ceasul noptii
cand vor, face dragoste pe saltele de paie
dar in aer sufletele ni se saruta
cladim un cer peste acoperisuri ca madulare
pe bulevarde sirenele, autobuzele
cum acompaniaza concertul prin fara fir
veac al asigurarilor si al reclamei luminoase
e ora cand englezii o aplauda pe raquel meller
si refuza buchetul de violete
arunca lumini jocurile de ape
scrasnesc din dinti marile cotidiane
si iata: agentii companiilor de afisaj
primesc rufaria zidurilor."

Zgomotul societatii aglomerate se reverbereaza in intreaga lume, ca un punct de conexiune cu intregul univers.
Realitatea este compusa din fatete decelabile, usor permutabile, instabile, intr-o aglomerare de metafore cu o imagistica derutanta:

"te opresti la vanzatoarele de legume
iti surad ca soparle fasolele verzi
constelatia mazarei naufragiaza vorbele
boabele stau in pastaie ca scolarii cuminti in banci
ca lotci dovleceii isi vara botul inainteaza
amurgesc sfeclele ca tapiterii patrunjelul mararul
iepuri de casa ridichii albi patlagelele
vinete innopteaza iata tomatele ca obrajii transilvanencelor."

Spectacolul acestei lumi vegetale, plina de forta vitala, pare nesfarsit, si noul erou, in ipostaza de eu liric avid de imagini, pare un Ulise ratacit pe alte mari, mai complicate si mai viclene decat itinerariul intoarcerii sale spre casa.

Poemul devine, in continuare, un elogiu al cartofului, vazut ca un simbol vegetal cu puteri demiurgice:

"radacina lui pipaie rarunchii pamantului
albe netede ca tuburi radacinele
inainteaza in nervi
sug intelepciunea vremurilor osemintele noptii
inchini un imn cartofului".

Leguma banala devine un Mesia al timpurilor noi:

"vreau sa am limpezimea tacerea ta
fruct al taranei asemeni cu tarAna
din pantecul intunericului nu ne uita
intareste-ne cu uleiul noptii mana ".

Cartoful isi trage seva chiar din realitatea sempiterna a naturii, incifrata in senine unei genetici miraculoase:

"tu stii subterane abecedare
te-au hranit dumnezeu si ploile
virtutile ti le tragi din pamant ca din staul oile
cerurile te primesc in orice caldare."

Este insa, in acelasi timp, si o expresie a umilintei eterne a pamantului in fata uranicului:

"cartof icoAna umilintei a rabdarii
tu te multumesti cu putin si ne dai tot
iata si triunghiul zborului in metalul inserarii
cerul atarna de limba cainilor de un cot".

Cartoful are o consistenta "ca mainile plugarului", o "racoare de tunel de dupa-amiaza", constituind "al gliei glas", iar "ochiul ingerilor fara haraci" il vegheaza ca pe un bun de pret.
Acest "fruct al pamantului" este surprins chiar in momentul de unica semnificanta al rodirii:

"imi place coaja miezului tau umezindu-se
cum iti faci loc cu umerii ca sa cresti
te astept te ascult si batai de inima ivindu-se
in negreala si noroiul tau culori ceresti

strangi si apoi ne dai pe limba amidon
tu primesti binecuvantarea vantului
norii iti cladesc sub zare un tron
si numai poetul stie ca tu esti cainele pamantului".