Imaginea macabra a mortii, ca intr-un tablou de Rembrandt, cu mai multe detalii grotesti, revine in poezia "Boul jupuit", perceputa prin aceeasi viziune inocenta a copilului ce se confrunta cu realitatea brutala a acestui fenomen:

"Boul jupuit cu picioarele in sus;
Pielea nu mai inveleste carnea lui cea muritoare
O lumina dinauntru si-o lumina din afara
Lasa coastele sa faca cercuri albe de racoare."

Dezarticularea vietii, dereglarea sistemului vital al animalului prezinta imagini socante, in punctele vitale ale organismului animal aparand macabrele semne ale mortii:

"Locul inimii asteapta insemnat cu cheag de sange
Capul cel cu stea in frunte se mai vede numai unde



Ochii umezi dati pe spate vine cineva sa-i scoata
Si desparte carnea rece de luminile rotunde."


Fiinta umana ramane fara glas in apropierea corpului lipsit de viata:

"Eu raman tacuta-n preajma trupului ce se lungeste
Si se leagAna in aer parca-anume ca sa stiu
Ca din el acum se vede doar o umbra si-o lumina
Data de acea putere de-a fi fost odata viu."

Dualitatea viului, umbra a trupului trecator si lumina a sufletului, mentine un timp credinta ca exista o prelungire a vietii si dincolo de moarte. Aceasta se spulbera insa in finalul poeziei, cand dincolo de trup se profileaza umbrele infioratoare ale neantului:

"Dar lumina este rece si incep sa ma cutremur
Ca in jur nu vad nimica si incep sa-i dau ocol
PAna cand se rup in noapte funiile de pe oase
SL dispare fara urma trupul care-atarna-n gol."