Privighetoarea este povestirea, simpla si induiosatoare a unei intimplari careia nu i se gaseste semnificatia. Desi se adreseaza unui prieten, personajul-povestitor, nenea Iorgu, pare a vorbi mai mult cu sine, caci, intristat si tulburat, el nu asteapta replica. Dialogul initial devine monolog. O privighetoare al carei cintec uimitor il ascultase impreuna cu oaspetii sai, moare incercind sa inghita momeala din cirligul unei undite razlete. Relatarea se face in tonul vorbirii libere, obisnuite, cu multe digresiuni, faptele fiind prezentate fara vreo evidenta legatura, pentru ca deznodamintul sa le uneasca, creind o dureroasa surpriza.
Este o tehnica a povestirii aceasta aminare a relatiei dintre fapte disparate, care intretine interesul cititorului. Naratorul este un iubitor al naturii. Cintecul privighetorii se inalta dintr-o salcie pletoasa, intr-o noapte de primavara, cu miros de liliac. Elementele naturii - luna, florile, pasarile -tulbura prin prezenta, lor impreuna, prin concertarea lor. De aceea nenea Iorgu nu poate vorbi despre cintecul - care l-a vrajit - al "primadonei" fara sa evoce asezarea in pridvor si tot concertul nocturn in miresmele primaverii, ba chiar dragostea sa de natura, placerea pescuitului, care-i prilejuieste desfatare pe malul verde:
Vrajita de clipa unica - fiindca o desavarsita cintare ii pare irepetabila -, musafira lui nenea Iorgu insemneaza pe hirtie, "cu vorbe" "cascada de triluri", lucru zadarnic, dar semnificativ pentru emotia inexprimabila care o stapineste. Reproducerea suavelor o-nomatopee de catre povestitor dezvaluie mai intens propia lui tulburare. Se sugereaza ca aceste pasari sint neajutorate si plapinde:
Alte opere la romana, dar Necategorisite |
Politica de confidentialitate |