I. Al. Bratescu-Voinesti povesteste cu intensa bucurie si cu talent, avind interes pentru toate aspectele vietii, pe care le inre­gistreaza minutios, uimit, incintat. Acestui scriitor ii place sa isto­riseasca intimplari cu evidente invataminte. O face cursiv si lim­pede, precum povestitorii mai vechi.

Puiul impresioneaza prin induiosatoarea nefericire a unui puisor,de prepelita, ranit la o aripa si lasat sa moara singur, de gerul iernii, de catre prepelita-mama, care nu-l mai poate lua in marea calatorie spre tarfle calde. Aceasta povestire se potriveste perfect unei lecturi naive, sentimentale, fara nici o intentie de intelegere mai adinca ori de studiere a textului sub aspectul fru­musetii artistice. Prozatorul apeleaza la cele mai firesti sentimente ale cititorului, precum curiozitatea fata de viata necuvintatoarelor si mila fata de o biata pasare ranita. Textul se adreseaza in primul rind copiilor, caci puisorul este si el „un copil" al prepelitei, iar autorul aseaza ca moto al povestirii un semnificativ indemn: „San­di, sa asculti pe mamica!" De la aceste vorbe, pe care le vom pune in legatura cu titlul, va trebui sa incepem o lectura putin mai atenta a povestirii. Daca o istorisire care priveste numai-viata pasarilor e precedata de un sfat adresat lui Sandi sau oricarui copil, inseamna ca ea este pilduitoare pentru puiul de om, intocmai ca o fabula pentru adulti. Pe de alta parte, scriitorul putea imagina si altfel o intimplare cu tilc, fara sa-si aleaga personajele din universul na­tural.

Prin urmare, descoperim un dublu interes al autorului: cu­riozitatea fata de intimpmrite marunte, nestiute, din natura, fata de modul de viata al pasarilor, fata de obiceiurile lor, fata de dra­mele lor posibile si analogia (corespondenta, asemanarea) cu lu­mea oamenilor. Morala, invatatura care se detaseaza din text pri­veste, desigur, universul uman, nu pe acela al prepelitelor. Dar o opera literara nu se scrie inainte de orice pentru a transmite sfaturi si principii de viata. Autorul umanizeaza vietuitoarele inaripate, caci tot ceea ce priveste omul cu interes si participare sufleteasca se umanizeaza, capata trasaturi omenesti. Or, acest lucru nu se mai intimpla in fabule, unde animalul nu este decit o caricatura a unor soiuri de oameni. in Puiul sintem impresionati, pe de o parte, de faptul ca scriitorul se lasa cucerit de infinitele aspecte ale naturii, de farmecul tainic al infatisarii si obiceiurilor vietuitoarelor, incit aceste obiceiuri, de fapt instinctive, par dictate de o constiinta, iar pe de alta parte, de exemplele pe care le ofera natura, exemple ce se constituie in adevarate modele de comportament uman. Pentru aceasta este necesara cunoasterea adinca a ambelor lumi: aceea.a vietuitoarelor ji aceea a oamenilor. Nu mai putin adevarat este faptul ca exista instincte care le unesc, precum instinctul matern, atu de fin nuantat in Puiul. Sa observam in text imaginile concrete ale iubirii de mama. Ea transpare inca din grija pentru cladirea cuibului, viitor adapost al J uisorilor. L-a facut indata ce si-a recapatat fortele dupa lungul rum, si l-a asezat „mai sus, ca sa nu i-l inece ploile".

O nemargi­nita grija are pasarea-mama si fata de oua, „mici ca niste cofeturi" - noteaza autorul cu acea tandrete de care vorbeam, in legatura cu viata zburatoarelor. El se adreseaza unui copil, ajutmdu-i intelegerea prin exemple cunoscute din universul domestic: „Ai vazut cum sta gaina pe oua? Asa sta si ea..."

Cu dragoste paterna, povestitorul indruma conoasterea copilului, ii arata tainele vietii, ii invata, mai ales, sa observe cu atentie, sa nu treaca superficial peste aspecte ale vietii care par banale, d$r care, privite indeaproa-pe, pot destepta un mare interes. Prepelita indura obositoarea ve-ghe a clocitului pentru ca nici o picatura de ploaie sa nu atinga ouale. Pentru a convinge mai bine pe cititor (si pe ascultator) de dragostea prepelitei, scriitorul descrie cu o gingasie care tradeaza propria lui dragoste pentru puii de pasare, dragalasenia vlastarelor prepelitei. Cum sa nu fie acestia iubiti cind sint atit de „draguti", „goi ca puii de vrabie" (o alta comparatie care-l ajuta pe copil sa inteleaga, sa si-i inchipuie, vrabia fimdu-i foarte cunoscuta), „imbracati cu puf galben , „parca erau sapte gogosi de matase".

in general, obiectele si fiintele mici sirnesc duiosia (astfel se explica existenta diminutivelor in limba - „puisor"). Puii tuturor vietui-toarelor, chiar ai celor mai dizgratioase sint „draguti" pentru ca sint neajutorati, cerind ocrotire, pentru ca sint nevinovati, intocmai ca puiul de om. Gingasia si candoarea puilor apare si in felul in care erau hraniti. O lacusta e „farimitata de prepelita „in bucatele mici", ei o maninca cu „cioculetele . .Imitarea ciugulitului e „so-nora": „pic! pic! pic!" (onomatopeea). Lumea celor mici este o „lume a diminutivelor", totul este marunt in acest univers, este adus la dimensiunea lor. Un pui neatent la chemarea prepelitei, e prins si tinut putin in palma unui flacau. Iubirea mamei se vede in grija cu care-l sfatuieste, fara sa-l certe, mingiindu-l ca sa-i treaca spaima, Dragostea parinteasca apare, deci, in stradania neo-bosita a prepelitei de a asigura adapostul si hrAna puilor, de. A-i apara de orice primejdie, prin sfat si supraveghere, m capacitatea de a ierta, de a consola, de a-i feri de suferinta, dar mai ales in hotarirea de a-i pregati pentru viata, pentru vremea cind vor iesi de sub ocrotirea aripilor ei. Pentru aceasta sint „lectiile de zbor".


Desigur, nu trebuie uitata acea prima expresie a dragostei de mama: bucuria de a-i privi si de a-i vedea crescjnd pe puisori. Exista, insa, momente m care sentimentele materne firesti cresc; parca din izvoare nebanuite. Asa se intimpla atunci cind viata pui­lor este amenintata. Prepelita si puisorii trec prin stari de mare incordare si teama atunci cind pe miristea lor, intr-o dupa-amiaza de august, soseste un vinator, insotit de dinele lui. Puii; de a caror dragalasenie autorul nu uita niciodata, „au ridicat toji in sus ca­petele cu ochisorii ca niste margele negre", ascultind speriati, neintelegind.

Este o situatie limita, adica aparent fara iesire, caci tocmai dinspre lastarul in care s-ar fi putut adaposti, venea vinato-rul. Prepelita „a ramas incremenita", iar puji „lipiti cu pamintul", cu porunca sa nu se miste cu nici un pret. incordarea se exprima prin tacere (marcata si prin soapta mamei, fisiitul ciinelui, clipirea ochilor), prin nemiscarea totala (a se observa participiile, ca ex­presie a pasivitatii), prin ascutirea simturilor („Uite-l : piciorul lui e acum asa de aproape de ei, incit vad cum i se urca o furnica pe carimbul cizmei. Vai! cum le bate inima."

, prin actiunea disperata si atit de riscanta a prepelitei. Ea „zboara ras cu pamintul, la doi pasi de botul ciinelui", prefacindu-se ranita si salvindu-se in lastar. Numai spaima cumplita, panica pe care i-o stirnise primejdia de­termina o asemenea concentrare si initiativa in actiune, din partea prepelitei.
Nicicind nu apare mai intensa dragostea de mama ca atunci cind ea este silita sa asiste neputincioasa la suferintele puiului sau.

Este o imagine plina de dramatism a iubirii materne, care devine sfisietoare m finalul povestirii. Negasindu-si puiul, prepelita este disperata. Apoi, intelegind gravitatea accidentului, faptul ca pu­isorul nu va mai putea zbura spre tarile calde, ea isi ascunde du­rerea, „silindu-se sa nu plinga" si, atunci cind, tot din dragoste materna - caci isi salva ceilalti puisori - este obligata sa—1 aban­doneze pe cel ranit, prepelita „nu se uita inapoi, ca sa nu-i sla­beasca hotarirea".


Punctul culminant al acestui subiect il constituie sfisietoarea lupta ce se da „in inima bietei prepelite".

Ea ar fi vrut sa se rupa in doua: jumatate sa plece cu copiii sanatosi, (...) iar jumatate sa ramiie cu puiul schilod".

In primul rind trebuie sa observam luci­ditatea prepelitei, adica acea capacitate de a privi in fata realitatea, de a nu-si face iluzii in privinta faptului ca puiul ranit sau intreaga familie ar putea rezista cumva la gerul iernii. Nici nu-si poate inchipui ca puisorul, o data parasit, s-ar mai putea salva m vreun fel. Aceasta dezvaluie o cunoastere adinca a legilor vietii, a legilor aspre ale supravietuirii. De fapt, a ramine alaturi de puiul bolnav ar fi insemnat pentru prepelita sa contrazica legile naturii, acel instinct d€ migratie al speciei, ceea ce nu putea echivala decit cu moartea. A-si parasi copilul nefericit este. impotriva iubirii ei de mama. Fireste ca ea trebuie sa urmeze drumul dintotdeauna al speciei ei, care nu poate fi abatut de nici un accident pentru ca, in mod necesar, numai acesta ii poate salva pe ceilalti puisori. Aceasta este si importanta lecfie pe care o ofera textul. Legile naturii, ca "si legile vietii omenesti, nu iarta si nu pot fi schimbate. Ranirea puiu­lui s-a produs dintr-o marunta neascultare a sfatului mamei, dar consecintele ei au fost dezastruase. Iata cu ce pret imens ne invata natura. Iata de ce „Sandi" trebuie „s-o asculte pe mamica".


De fapt, scriitorul nu si-a ales intimglator ca personaje, din intreaga lume a necuvantatoarelor, niste pasari. Poate ca in raport cu nici o alta vietuitoare nu s-a manifestat mai limpede capacitatea omului de a stabili corespondente, analogii, in ceea ce priveste soarta, destinul, intimplarile vietii si, nu mai departe, instinctul matern. Nu exista, oare, in limba romana atitea expresii care ilus­treaza aceasta idee: „sub aripa mamei", „aripile ocrotitoare ale ma­ntei", „1-a luat sub aripa", „a tine sub aripa" (pe cineva), „a-si lua zborul" (in viata), „zborul vietii", „a-si deschide aripile (spre via­ta), >,si-a frint aripa" (a suferit un mare esec). Analogia om-pasare estejoarte frecventa in literatura.

In ceea ce priveste cerinta de a imagina un alt sfirsit pentru aceasta povestire, trebuie pornit de la precizarea ca o opera lite­rara, daca este izbutita, nu poate avea alt deznodamint decit acela pe care il are. Deznodamintul decurge in mod necesar, obligatoriu,, din felul in care si-a conceput autorul intregul subiect si tratarea lui, astfel ca o alta incheiere nu ar putea fi decit falsa, necon­vingatoare, neverosimila, adica greu de crezut, pentru ca ar con­trazice logica artistica a textului. Totusi, orice opera literara inde-. Amna la meditatie, la visare, la regindirea continutului din felurite puncte de vedefe, in functie de acela care o citeste.

Este modul de a colabora cu scriitorul al cititorului (colaborare mai activa in cazul textelor moderne). Ne-am putea inchipui ca prepelita a ramas cu toti puii sai si au murit de frig, ca puisorul ranit a rezistat la frigul unei ierni, intimplator mai bhnde, ca a fost gasit de un om, ingrijit si salvat, ca s-a vindecat in chip miraculos, urmindu-si cu intirziere mama - toate finaluri optimiste, dar neconvingatoare, false. Putem sa ne inchipuim, de asemenea, ca prepelita si-a ucis puiul inainte de a pleca pentru a-l scuti de suferinta - greu de crezut! Si asa mai departe. Pentru a construi un alt deznodamint ar trebui sa reconstruim intreaga povestire.