loan Alexandru (1941-2000) a debutat in revista "Tribuna", in 1960. Volume de versuri:

"Cum sa va spun" (1964), "Viata deocamdata" (1965), "Infernul discutabil" (1967), "Vina" (1968), "Vamile pustiei" (1969), "Poeme" (1970), "Imnele bucuriei" (1973), "Imne" (1975), "Imnele Transilvaniei" (1976), "Iubirea de patrie. Jurnal de poet" (1978), "Imnele Tarii Romanesti" (1981), "Poezii" (1982), "Imnele iubirii" (1983), "Imnele Putnei" (1985), "Imnele Maramuresului" (1988), "Cantarea Cantarilor" (1977).

in "Viata deocamdata", tonurile poeziei se deplaseaza catre accente dure:

"C-un mar in mana si cu-o lumanare,
c-un ursulet si-o vulpe de carton
Stau brazii cateva nopti si-o seara
Apoi un dor de piatra incepe sa-i doara" ("Elegie"). Realismul poetului devine dur in "Infernul discutabil": in "Zi si noapte", luna se intrupeaza din adancuri alaturi de o fantAna plina ochi, aparuta de nu se stie unde. in "Vamile pustiei", tonurile poeziei par sa reconstituie timbrul dramatic al versurilor lui Holderlin.

loan Alexandru continua poezia traditionalista a ardelenilor, privind lumea ca o comuniune totala a elementelor naturale, a vibratiilor si sonurilor inalte, inscrise intr-un circuit cosmic perfect. Titlul poeziei este emblematic, "Imnul sacru", cuvantul fiind, pentru poet, mijlocul de reiterare a sacrului, de resurectie perpetua a lui. Creatia isi rasplateste creatorul prin murmurul vocilor, incercand sa imite melodiile divine:

"Nu-i instrument altul de slavire
Doar graiul omenesc si murmurul creaturilor".

"Creaturile" sunt componente ale lumii, avand chip si forma, facand parte, totusi, din creatia divina. Istoria, propria lor devenire contine o serie de sparturi, de pete albe, de aceea poetul indeamna la descifrarea ei:

"Sa descifram in cele ce sunt sparturile albe -
Ce povestesc calatoria noastra."

Omul se afla intr-o lunga calatorie spre desavarsirea spirituala, care-i va permite dobandirea unui "corp de lumina".

Calatoria lui este o istorie inceputa prin creatia universului si a fapturilor vii. Singura modalitate de a regasi paradisul pierdut este cuvantul, inteles ca modalitate de a transcende lumea comuna:

"Nu ne stim decat prin cuvant
Si inima e cea care pastreaza."

loan Alexandru scoate la iveala credinte vechi referitoare la animism: spiritele sunt metamorfozate aleator in toate elementele lumii materiale, organice sau anorganice, in flori, in stanca, in prapastii, in miel sau oaie. Din acest univers se naste simbolistica profunda a vietii, existenta aprioric in toate componentele universului. Poetul propune imagini pregnante ale peisajelor geologice, de factura parnasiAna :

"Omeneste rostim floarea de munte
Ocrotim astfel faptura ei
Opaita de stanca. Albul prin carpatic
Cadelnita albastrind abruptele prapastii."

Vantul insusi devine de o materialitate dura, este defluidizat, poetul vorbind metaforic de "lemnul vantului".

Tabloul aluneca incet spre transcendent, in versurile "Nopticoasa. Tamaioara sacra
Si Iederisul bland. Macar
Un an traieste fiecare sa-si poata
Vedea stramosii in rotocolul umbrei."

Metafora "rotocolul umbrei" presupune destabilizarea planurilor temporale, permitandu-se astfel renasterea vechilor spirite. Poetul scoate la iveala indepartate traditii ebraice, dupa care sufletele ratacite se gasesc intr-o sfera intermediara, intre cerurile divine si pamant, numita Sheol. Fiecare persoAna nou-nascuta contine o parte din lumina divina:

"Pruncul doar; dar steaua lui
Si maica din care fost-a rupt
Vor lumina cum se cuvine,
Pentru auz e graiul caci cantec se numesc

Vestirile din om in om..."

. intreaga viata implineste planul divin, desemnat, in mod metaforic, prin "coroAna rituala", metafora pentru Cuvantul Primordial, din care se nasc toate fiintele si universurile. Poetul se indreapta catre o realitate prima, vorbind de "stemele cuvantului ", de o magnitudine a sonurilor creatoare de esenta materiala, de vestile care trec din generatie in generatie. Pedepsele la care este supus omul, prin alungarea din Paradis, devin sarbatori:

"Sarbatori sunt
intalnirile ca veghea si trudirea."

Temporalitatea lenta a omului, lipsita de stralucire, este numita "ceas greoi", marcand incapacitatea de a transcende granitele limitate ale lumii. Vatra este construita pe "temelii de foc", sugestie a zbuciumului teribil al fiintei supuse vitregiilor sortii. Columna, simbol al ascendentei uranice, reprezinta si permanenta poporului roman pe aceste meleaguri. El are trainice radacini, "vetre de piatra", simbol al durabilitatii, al perenitatii lumii situate la nord de Dunare. Cu toate acestea, departarea de izvoarele divine este sugerata prin lipsa "jarului" ceresc, metafora a renasterii poporului, precum a pasarii Phoenix, din propria cenusa. Noul pamant construit are toate permanentele sacrului, pentru ca acesta exista in toate, "ape si lumini, fapte
Si vorbe omenesti, seminte, urne
Si privelisti implinesc drumul de aur
Coborat pe lume."

"Drumul de aur" este imaginea-simbol a Creatiei, conducandu-se dupa legi eterne, generatoare de sacralitate. Fiintele se esentializeaza, se desavarsesc spiritual, potrivit regulilor impuse de Divinitate. Planul divin nu este, insa, cunoscut decat de Creator. Omul nu se ocupa decat de caile destinului pamantean, fiind calauzit de fortele increate, atemporale:

"Noi pastorim destinul pamantean
Al fiecarui flutur picurat in noapte
BuruiAna si firul de grau sa-si coaca
Cerul laolalta..."

. La acest plan divin participa si elementele regnului vegetal, buruiAna si firul de

grau. Intre cele doua exista o antinomie totala, firul de grau reprezentand germinatia benefica, universala, in timp ce buruiAna principiul rau, forta oarba a vietii fara stavile si structura.
Unitatea lumii este perfecta, pentru ca in ea se afla atat "ochiul vulturesc", "drumul sarpelui" si "vapaia ciocarliei".

Omul mai poarta in el o emblema a lumii divine, la fel ca toate celelalte fiinte:

"Ca suntem toti in par imprejmuiti de-un nimb
Si-aceeasi sacra-ntelepciune zace
Si-n osul meu ca si in dobitoace".

Iar graiurile, rezultate in urma scindarii semintiilor, dupa constructia turnului Babei, sunt inca sacre, chiar boul fiind inca un animal sfant.
Sacralitatea este perpetuata prin rugaciunile calugarilor si ale oamenilor de rand, ale maramuresenilor veniti procesual la marele foc sacru, "numai piele si oase":

"Candele sangerand in pesterile privirii
Voi sunteti rugatorii semintiei acesteia
PAna -ntre stele imprastiate".

Puterea credintei face sa se implineasca chiar lucrurile imposibile:

"De nu veti nimeri dintr-un foc frunza acelei
Crengi acolo va vor fi capatanile spanzurate
Cel mai stors dintre ei de post si de priveghi
in chilie apuca arma
in metania mainii
Si ciurui frunza cu picatura de diamant
A focului rugaciunii."

Focul rugaciunii permite devoalarea peisajului terestru, paradiziac:

"Prin aura ei intrezarira-n amurg intaiele
Ninsori de pe Ineu si Pietrosul
Iarta-i Doamne pe cei prin care am fost ispititi
Pentru pacatele noastre sa ne putem aduce
Prinosul."



Lumea, intreaga fire devine astfel, in viziunea lui Ioan Alexandru, un imn sacru, o imensa liturghie cosmica, reiterand, cu fiecare clipa, marele act al creatiei divine.