Lumea operei lui Ioan Slavici creste direct dintr-o realitate reprezentativa pentru marginea vestica a Ardealului, intr-un sfarsit de secol al XlX-lea. Scriitorul, adept al realismului, curent aparut navalnic si masiv la orizontul esteticii literare a timpului, nu face mari eforturi de inventie narativa, ci desprinde din magma primordiala a vietii secvente reprezentative, cele mai multe infuzate cu semnificatii etice. Plimba adica, de-a lungul unui drum, o oglinda, celebra oglinda-metoda de creatie a realismului, care transpune in planul imaginar scene si fapte compatibile cu realul.


Ca si la Rebreanu mai tarziu, scriitor ivit si el dintr-un filon de aur creator al Ardealului, Slavici isi ia mai intai in stapanire, secventa cu secventa, un teritoriu epic pe care isi va ridica apoi marile constructii artistice. Va scrie deci povesti si nuvele, publicate periodic, ca si Eminescu sau Creanga, in aceleasi "Convorbiri literare" de la "Junimea" ieseana: "Popa Tanda", "Scormon", "La crucea din sat", "Gura satului", "Budulea Taichii",
pentru ca in 1881, alaturi de unele dintre acestea, sa-i apara, in primul volum de proza, "Novele din popor", prima scriere cu adevarat notabila, "Moara cu noroc", urmata de "Padureanca", in 1884, si de romanul "Mara", in 1906.

Personajele lui Slavici, indiferent ca apartin nuvelelor de mici dimensiuni sau scrierilor mai intinse, care, intr-o acceptie moderna, ar putea fi considerate chiar romane, urmeaza aceeasi pendulare spatiala intre sat si oras, primul reprezentand, intr-o viziune patriarhala, cu secrete tente poporaniste, principiul binelui, celalalt al raului, al existentei blestemate, damnate, la fel ca in "Orasele tentaculare" ("Les villes tentaculaires", 1895), de Emile Verhaeren. Pentru un discret precursor al poporanismului, orasul este sursa intregului rau, oamenii din mediul citadin comportandu-se artificial, dupa cum marturiseste scriitorul:

"Oamenii sunt fatarnici, se mint si se amagesc unii pe altii, isi rad si se magulesc in fata, iar in dos se graiesc de rau si isi dau silinta sa se surpe".

O lume straina, s-ar putea spune, pentru cel ce vine dintr-un mediu in cate lucrurile sunt mai bine oranduite, conceptie ee va marca atmosfera romanului romanesc de inspiratie rurala de la Ioan Slavici pana la Marin Preda. Cu toate acestea, realismul in care se ancoreaza creatia epica romaneasca releva, in acelasi timp, ca nici satul, aici satul ardelean, nu este diferit prea mult de oras, prin aceeasi tendinta de ierarhizare sociala stricta, aceeasi distinctie intre categoriile sociale, aceleasi conflicte avand la baza factorul economic, banul, noul zeu al lumii moderne.
Mentalitatea lui Slavici este predominant realista si de aceea atmosfera satelor este si ea in genere sumbra. De altfel, lui Eminescu, ilustrul sau coleg de la "Junimea", apoi de la "Timpul", ii reproseaza ca este prea entuziast, ca pune prea mult fast in poezie:

"Eminescu straluceste prea mult in poezia sa... poate ca gustul lui este mai inalt decat al meu, dar eu zic ca soarele este mai frumos in zori decat in miazazi".

Dar, din punctul de vedere al analistului atent, al scriitorului cu o rapida maturizare artistica, Slavici nu putea sa respinga impersonalitatea contemplarii artistice, zonele inalte ale marii arte, promovate de inflexibilul mentor al epocii, Titu Maiorescu.

Preocupat intens de edificiul artistic pe care isi propune sa il inalte cu migala tipului de ardelean tenace si chibzuit, Slavici asaza la baza, ca si Creanga de altfel in cealalta parte a tarii, un anume realism folcloric, pe care il extrage, ca un culegator de folclor, din tezaurul anonim al neamului. Povestile lui Slavici, "Zana zorilor", "Limir imparat", "Pacala in satul lui", incep in aceeasi tonalitate sfatoasa, desprinsa din satul tipic romanesc, in care mosul, bunul, are un rol predominant, facand parte din atmosfera generala. Petrea prostul, din povestea cu acelasi titlu, are ceva din viclenia lui Ivan Turbinca si din prostia generica a lui Danila Prepeleac: dupa ce-si vinde taurul "pe-un leu, un gologan si-o para", nu pare a fi atras, ca ceilalti, de comoara fantastica cu care se trezeste fara voia lui. Pacala, din alta poveste, ramane singurul supravietuitor al satului, dupa ce toti ceilalti se arunca in apa, pentru a gasi comoara despre care el vorbise in gluma. "Florita din codru" infatiseaza o eroina tipica eposului romanesc, reprezentand binele, de aceeasi factura fiind si Petre, un Fat-Frumos nedescurajat in fata piedicilor de tot felul.

Nuvelele aduc intamplarile din spatiul fabulos, in care binele biruie in cele din urma, in planul real al satului, diversificand tipologia personajelor si observatia morala. Tehnica folosita in nuvele, apartinand si formalistilor rusi, este a insolitarii, a scartului. Un ochi atent observa intam­plarile, retinand aspectele cele mai paradoxale, extragand insolitul. Nuvelele au inca o tenta idilica, in satul patriarhal lucrurile se petrec dupa voia inimii, nu aceea a banului, o lume traind dupa aceleasi principii morale pe care le epicizeaza scriitorul. "Scormon" infatiseaza povestea de iubire dintre Sanda si Pascu, mijlocita de un animal cu insusiri mioritice, desprinse parca din domeniul fabulosului. Cainele este, in partea a doua a scrierii, animalul inteligent care o conduce pe tanara la salasul ciobanului. "Gura satului" demonstreaza ca prejudecatile mai exista inca inradacinate in mintea celor din mediul rural: Marta, ca toate fetele nubile, trebuie sa implineasca riturile obstesti si sa se casatoreasca, in micile comunitati, gura satului are un rol important, actioneaza ca o piedica, toti simtindu-se datori sa se supuna ei. Stirea, data ca sigura, ca ea si Toderica se vor casatori, pe principiul neamestecarii claselor sociale, nu se adevereste; memorabila ramane scena cand batranii isi prezinta, ostentativ, agoniseala de o viata. Gura satului instituie o metoda de normare a realitatii, de instaurare a legilor satului, de pastrare a traditiilor. Acest fapt impune apartenenta la o comunitate, ideea ca, in ansamblu, oamenii de la sat sunt un tot, neputand exista separat unul de altul. Slavici arata ca mediul rural reprezinta inca, in vremea lui, o lume arhaica, traind dupa legi bine ordonate in timp: femeia trebuie sa se casatoreasca la o anumita varsta, sa aiba copii la o alta, sa ii aseze mai tarziu la casa lor si sa vegheze asupra tinerilor cu ochi de vultur, pentru a nu se pierde datinile. Chiar si mortile si celelalte evenimente devin prilejuri de manifestari rituale: totul se invarte in jurul acestei conservari a statusului patriarhal, chiar daca acestea sunt obositoare, greu de indeplinit. Gura satului ocupa rolul unui cvorum, urmareste, nu impartial, desfasurarea evenimentelor. Mihu, cel mai de frunte om din sat, se teme de nevasta lui, Safta, care isi iubeste fiica, pe Marta, si este de partea ei in optiunile maritale. El cade sub incidenta legilor nescrise ale acestei adevarate institutii, simtindu-se prost cand logodna cu Toderica se destrama. Toderica o iubeste pe Marta, dar aceasta isi dedica iubirea lui Miron, frumosul flacau de munte, adevarata dragoste a fetei. Conflictul se rezolva in cele din urma in mod fericit, Miron si Marta capatand binecuvantarea tatalui, care isi gasise cu timpul argumente pentru a justifica despartirea de primul petitor. O capodopera in miniatura despre viata satului, despre implinirea acestuia in armonie si bunastare, este "Popa Tanda".

Parintele Trandafir este un erou civilizator, care isi propune sa faca din Saraceni un sat prosper, incercand pe rand, pentru indemnul catre" bine al satenilor, predica, sfatul, ironia si batjocura, fara folos insa pentru niste firi inerte, gasind apoi calea de urmat prin propriul sau exemplu de gospodar.
Plecarea din sat este, in cateva nuvele ale lui Slavici, o cale de dezvoltare epica si de explorare a unor noi experiente existentiale. De-a dreptul surprinzatoare, prin puritatea si nobletea aspiratiilor morale, prin tenacitatea personajului in procesul devenirii sale, prin simetria acumularilor epice, este "Budulea Taichii", un mic bildungsroman intr-o lume transilvana in care progresul prin invatatura si escaladarea treptelor sociale constituie o raritate.

Este de remarcat, aici, respiratia larga a frazei, care transcrie o anume rabdare a timpului, insotind toate etapele formarii personajului principal, Mihai Budulea, numit Hutu, fiul cimpoierului din Cocorasti. Pentru taranul Dutu, din "Comoara", timpul se precipita insa, vartejul unor intamplari neobisnuite, declansate de gasirea unei comori, il scoate din sat si il arunca in lumea orasului, plina de capcane si de primejdii, pentru infruntarea carora nu este deloc pregatit. in tot periplul sau, Dutu plateste, din comoara gasita, adevarate vami ale trecerii, pana cand se purifica din nou, intorcandu-se la starea initiala, intreaga intamplare, de eliberare de sub stapanirea banului, fiind pentru el un adevarat purgatoriu. Iorgovan, din nuvela "Padureanca", se duce la munte pentru a gasi padureni care sa munceasca la secerisul graului. Calatoria acestora in spatiul de jos este insa o greseala: Simina, pe care o iubeste cu disperare, nu are ce cauta intr-o lume plina pana la refuz de oameni stapaniti de mentalitatea de casta, bariera aproape imposibil de trecut pentru . implinirea povestii lor de dragoste. Puritatea apartine spatiului inalt, nicidecum campiei, spatiul tragic al preocuparilor mercantile.


Ca modalitate de conturare a personajelor, Iorgovan si Simina premerg pe Natl si Persida din romanul "Mara", cu deosebirea ca aspiratiile lor nu se implinesc. Oscilatiile lor sufletesti, determinate de
diferentele sociale, indreapta actiunea pe un fagas tragic. Dupa ce Iorgovan va muri in bratele Siminei, viziunea epica se va intoarce la cel mai autentic stil realist: diferentele de clasa raman neatinse, victimele lui Busuioc fiind taranii palmasi de pe camp, supusi la o munca nemiloasa, si chiar fiul lui, Iorgovan, care incheie, prin suicid, un zbucium al unei iubiri cenzurate de prejudecati sociale si de incertitudini. Natura insasi ameninta sa nu mai fie pura, virgina, tocmai prin intruziunea acestor forte distructive din partea unei pretinse civilizatii in evolutie, sub semnul discriminator al banului. Oamenii nu se mai pot retrage, ca pe vremea dacilor, pe varf de munte spre a supravietui prin benefica izolare, ci trebuie sa indure toate aceste aluviuni ce se revarsa dinspre oras, cu toate miasmele lor de ordin economic.
Nici Mara, "prima femeie capitalist din literatura romana" (Nicolae Manolescu), nu este un caz mai fericit: ea munceste din greu, strangand ban cu ban, pentru a-si propulsa copiii intr-o sfera a vietii mai putin apasata de grija zilei de maine. Dezideratul sau se implineste, fiind de fapt singura conditie de supravietuire intr-o lume impartita in cersetori si bogati. Traseul ascendent pe linie economica nu coincide totusi cu linia vietii dorite de fiecare personaj: Mara isi inabusa orice sentiment uman pentru a ajunge la pozitia sociala ravnita, Persida devine bogata, o copie perfecta a mamei sale, dar nefericita, in timp ce Natl cade in patima betiei. Mercantilismul societatii in care trebuie sa fii bogat pentru a supravietui, avand, cu toate acestea, soarta comuna a cersetorilor, este atacat de Slavici prin toate exemplele posibile, lumina unei asemenea lumi risipindu-se intr-o tonalitate sumbra, din care nu razbate nici. o speranta de schimbare. Totul se va desfasura intr-o liniaritate strivitoare, aplatizanta: urmasii Persidei vor deveni, la randu-le, un fel de Mara in miniatura, atunci cand timpul ii va forta sa se descurce singuri, sa-si ia, in stapanire propriul teritoriu existential. In universul acesta alienat, nu sunt permise nici un resentiment, nici o induiosare, lucrurile sunt predeterminate de noile legi economice, lumea se populeaza tot mai mult cu mici Harpagoni care pretuiesc banul si inlatura, pentru a-l obtine, orice urma de omenie, dupa cum singura marturiseste Mara:

"Banul, draga mamei - urma ea -, banul e mare putere, el deschide toate usile si strica toate legile..."

Moara cu noroc


In nuvela cea mai cunoscuta a lui Ioan Slavici, "Moara cu noroc", se poate spune ca banul este personajul ascuns, dominant, ce se manifesta in forme diverse de la un capat la altul al textului, ca o apa subterana, malefica, in care se scufunda, treptat, cei mai multi dintre actanti. Aici scriitorul paraseste cadrul idilic al satului, in care mai era posibila reversibilitatea binelui, opus, ca in nuvela "Comoara", orasului, sursa generatoare de rau. in "Moara cu noroc", Slavici este autorul unor pagini remarcabile, prin care se introduce in literatura romana imaginea stepei, a pustiului lipsit de sentimente, dar, in acelasi timp, taramul necunoscut ce poate sa aduca prosperitate, un fel de Eldorado din vestul salbatic american. Ghita ar putea fi si el un intemeietor, daca, pe tot parcursul actiunii, si-ar pastra calitatile morale initiale, ideea de a prospera prin mijloace firesti, cinstite, edificand si in pustie, la rascruce de drumuri, un mediu umanizat, care sa aminteasca de toposul edenic ocrotitor. Carciumarul este si el un calator de la sat catre oras, parasind "coliba" natala, simbol al linistii patriarhale, si facand un popas mai mare la Moara cu noroc ("Trei ani, macar trei ani sa pot sta aici"), ca apoi sa-si intemeieze la oras o afacere stabila, un atelier mare, cu zece calfe si cu desfacere pe masura. Pornind catre spatiul ales, el parcurge un drum simbolic, strabate paduri si tarini, lasa in urma sate si locuri bune, semne ale unei civilizatii stabile, si mai ales coboara, se lasa in vale, face un ultim popas, unde se afla si un Styx banuit, "sa adapi calul ori vita din jug", dincolo de care "locurile sunt rele".




Ca si in romanul "Ion" al lui Rebreanu, transilvanean si el, traseul semnifica o ciudata coborare in Infern, intr-un univers al patimilor, patima banului la Ghita si caderea in pacat a Anei. Spatiul se constituie aici intr-un dusman al omului, il agreseaza in mod continuu, il depersonalizeaza si-l dezumanizeaza, transformandu-l intr-o marioneta al carei singur scop este castigul de bani. Hanul nu este un loc al protectiei, ca mai tarziu la Mihail Sadoveanu, in "Hanu Ancutei" (1928), ci devine un simbol al deriziunii umane, pentru ca omul isi abandoneaza idealurile inalte, complacandu-se intr-o existenta sordida, a unui mercantilism provizoriu. in mod involuntar, Slavici, care foloseste in exprimare limba domoala a celui ce traieste in Ardeal, contaminat in oarecare masura de limba germana, a realizat, in descrieri atente, conexiuni si cu miturile maniheiste. Astfel, numarul de ctuci aflate in fata hanului, cinci, doua de piatra si trei de lemn, sugereaza un numar magic₄ numarul fiilor Tinutului Luminos sau o poarta de acces dintre doua lumi; dincolo de ele se intinde Infernul, un spatiu predilect pentru talhari de felul lui Lica. De altfel, in sufletul lui Ghita se lupta doua forte, una a credintei in puritate, in Lumina, alta tenebroasa, de sorginte infernala, asa cum se vede din evolutia descendenta a personajului spre Taramul intunericului. Dincolo de cele cinci cruci, in spatiul Ineului se intinde pustia, dominata de turme de porci, aspect extrem de sugestiv, pentru ca, potrivit unor vechi legende, pana si din infernul celtilor ies la iveala, in intampinare, simbolice aglomerari de animale. Asadar spatii interferente, fara o linie clara a delimitarii intre sacru si profan. Cele trei cruci de lemn ar putea insemna numarul personajelor din familia lui Ghita care vor scapa de moarte, crucile de piatra semnificand sfasitul celorlati doi. Ghita din "Moara cu noroc" este de doua ori vinovat: pentru ca este om, prin urmare supus cu usurinta patimilor, si, in al doilea rand, pentru ca nu-si abandoneaza gandurile de imbogatire ce il vor duce la pierzanie. La fel ca Yocknapatawpha, spatiul sudic imaginat de William Faulkner, "moara cu noroc" este plasata intr-un veldt (sau intr-un territory of desperation), pentru ca numai persoane lipsite de speranta pot recurge, in locuri periclitate, la mijloace de imbogatire temporara, sacrificandu-si in acest scop fericirea si viata. Pentru Ghita, in spatiul de jos temporalitatea creste rapid, pana la anihilarea lui existentiala, pentru ca, in cele din urma, el se instraineaza de lume, dupa ce s-a alienat de principiile sanatoase ale vietii. Analizand cu minutie zonele abisale ale constiintei personajelor principale, Ana si Ghita, Slavici depaseste maniera estetica a "realismului poporal" din nuvelele anterioare, evoluand catre un realism psihologic, in concordanta cu orientarile critice ale lui Titu Maiorescu din "Literatura romana si strainatatea", in care consemneaza evidenta ca realismul devenise "un intreg curent al gustului estetic in Europa".


Pe acest traseu, al coborarii si al iesirii din Infern, nuvela prezinta o simetrie perfecta, de factura clasica. Primul capitol incepe cu vorbele prevestitoare ale soacrei lui Ghita, care prefigureaza marile drame si conflicte ivite in evolutia personajelor:

"- Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit".

Citatul,extras exprima chintesenta filozofiei lui Slavici asupra lumii in general: satul respecta vechile cutume, reprezentand principiile morale pozitive, fapt ilustrat intr-o intreaga literatura urmatoare, de la Octavian Goga pana la Mihail Sadoveanu, in timp ce orasul este un fel de Sodoma si Gomora, spatiu malefic si artificial din care izvorasc toate pacatele. Finalul nuvelei prezinta, pe malul celalat al Styxului, personajele care s-au salvat de flacarile si de cenusa Infernului: batrana, neclintita in principiile morale, cu o intelegere superioara a vietii si cu o resemnare aproape biblica in fata destinului ("asa le-a fost data"), si copiii, fiinte inca neprihanite.

Intre aceste limite, Ghita este un personaj tragic, care strabate tot traseul unei dezumanizari graduale. Dupa, Goethe, cand vorbeste despre opera lui Shakespeare, trei interactiuni sunt esentiale pentru determinarea destinului unui personaj:

"a trebui -a voi", "a trebui - a infaptui", "a voi - a infaptui".

Notiunea de "trebuie" este legata de constantele lumii primitive: omul nu are liberul arbitru, nu "infaptuieste" ceea ce "vrea", pentru ca nu are puttrea extraordinara a zeilor, acel "vouloir c est faire" ("Dieux", Lamartine), si atunci el se va supune fatalitatii, unui destin nefavorabil. in aceasta consta vina sa existentiala, de a nu putea sa infaptuiasca ceea ce isi impune cu ardoare. in cazul de fata, Ghita este pus sa aleaga intre doua situatii nefavorabile: fie sa devina bogat, dar corupt, prin intermediul banditului Lica, fie sa renunte la han si sa ramana sarac. Din imperativul "trebuie" se naste tragedia, din "a voi", verb uneori fara putere de infaptuire la om, se va naste drama. Depersonalizarea lui Ghita urmeaza aceste linii ale unei psihologii abisale amanuntit relevate; el se va departa treptat de Ana, de intreaga familie, va tainui crimele Samadaului, devenindu-i astfel complice si naufragiind in cele din urma in patima castigarii banului. Rolul lui Lica, personaj malefic, chiar mefistofelic, emanatie a "locurilor rele" pe care le domina, un fel de spiritus loci, este i#e a arata inevitabilitatea catastrofei: daca Ghita ar fi fost un personaj suficient de puternic, nu ar fi trebuit sa castige bani si s-ar fi multumit sa subziste intr-un mediu neprielnic, ramanand insa fericit. Dar, dintr-o patima crescanda, el incearca sa se sustraga destinului si, supus influentei irepresibile a lui Lica, isi doreste chiar instrainarea de familie, ca o eliberare de o povara care ii rapeste libertatea in fata samadaului:


"Ghita intaia oara in viata lui ar fi voit sa n-aiba nevasta si copii, pentru ca sa poata zice: «Prea putin imi pasa!»".

invoiala cu Lica, in urma unui mare zbucium launtric, nu este nici usoara, nici de bunavoie:

"- Tu vezi prea bine ca am nevasta si copii si ca nu-ti pot face nimic. imi iai banii: sa-ti fie de bine! Mi-ai luat linistea sufletului si mi-ai stricat viata, sa-ti fie de bine... Tu poti sa ma omori, Licfr, tu cu oamenii tai; eu pot sa te duc pe tine la spanzuratoare!" Ghita realizeaza ca vina sa nu poate fi eludata:

"Ce sa-mi fac daca e in mine ceva mai tare decat vointa mea?! Nici Cocosatul nu e insusi vinovat ca are cocoasa in spinare: nimeni mai mult ca dansul n-ar dori sa n-o aiba".

Bogatia, prin conexiunea p care o are cu banii, ochiul dracului in viziunea lui Slavici, este sursa de mari nelinisti pentru cel bogat, este, mai mult, sursa de dezumanizare.

Ghita incearca totusi sa contrabalanseze legatura primejdioasa cu Lica printr-o apropiere minutios calculata de Pintea:

"Ghita se bucura cand veneau jandarmii si isi dede toata silinta sa se puna bine cu dansii; le dedea mancare si bautura fara ca sa primeasca banii cand ei voiau sa plateasca, ii tinea de vorba si umbla mereu in voile lor".

Dar dezvaluirile ulterioare ii arata ca si Pintea avusese in viata un traseu sinuos: el fusese talhar de tagma lui Lica, pedepsit si eliberat, transformat apoi in jandarm pentru a se razbuna. De aceea, chinul lui Ghita nu este inteles de Pintea in complexitatea lui si sprijinul pe care il cauta dispare incetul cu incetul:

"Perduse toate bucuriile, toata parerea de bine pe care omul o samte cand vede pe acela pentru care samte tragere de inima [...] caci nimic nu da lumii o mai stralucita podoaba decat omul despre care putem sa ne facem ganduri bune!? Despre Pintea, un fost tovaras al lui Lica, om iesit din fundul temnitelor ca sa-si urmareasca prietenii de mai nainte, om care banuieste pe toata lumea, fiindca asta ii este meseria; [...] in acest om el pusese el mai multa incredere decat in aceea cu care era legat pe toata viata".

Totusi, catre sfarsitul nuvelei insceneaza prinderea lui Lica Samadaul, cu suficiente dovezi de vinovatie asupra lui, fapt ce va grabi deznodamantul actiunii si sfarsitul personajelor principale angajate in conflict. Destinul se va revarsa, inca o data, biruitor asupra lor. Pentru a-l da pe Lica pe mana lui Pintea, Ghita pleaca de la Moara cu noroc tocmai cand Ana inclina sa se prinda "in jocul dragostei" cu Samadaul, apoi, plin de razbunare, isi ucide, intr-o scena cumplita, sotia si este impuscat, la randul lui, de Raut, la comanda lui Lica. Acesta incendiaza, pentru a-si sterge urmele, carciuma si, ramas fara cal si fiind urmarit de Pintea, se sinucide, strivindu-si capul de un stejar, in aceeasi pustietate a "locurilor rele" in care si-a dus intreaga viata aventuroasa. Mai mult, Pintea ii va arunca trupul in raul ce inconjura locurile infernale ca un adevarat Styx, facandu-l sa dispara pentru totdeauna in substanta malefica din care aparuse.

Caracteristicile personajelor sunt determinate, in mare masura, cum se observa si in cazul lui Ghita, de spatiul in care acestea isi traiesc viata. in "Moara cu noroc", intamplarile se desfasoara la o incrucisare de drumuri, unde se aduna calatorii obositi de atata mers, intr-un spatiu devenit mercantil, carciuma, care in vremuri mai vechi fusese moara, simbol al unor ocupatii pasnice, nevinovate. Daca pentru alte literaturi exista, ca locuri-cheie in care se desfasoara actiunile, farul, gara, locomotiva, malul marii, aici hanul este acel punct in care vin oameni din toate locurile, aducand noutati, stiri despre intamplari din zonele invecinate.

Este punctul cel mai animat, unde se intampla lucrurile cele mai palpitante: este confluenta mai multor linii de demarcatie spatiala, disjuncte intre ele, dar si punctul cel mai periculos, caci banditii intotdeauna ataca pe cei cu bani, nu pe locuitorii vreunei tarini de la capatul satului, unde traiesc oameni saraci. Aici domneste, de fapt, teroarea salbaticiei, de unde vin vesti nelamurite si unde oamenii ce apar dinspre granitele necunoscutului sunt stranii si cruzi.
Batrana este singurul personaj din "Moara cu noroc" care nu realizeaza pana la sfarsit invazia raului, chiar crezand, in final, ca incendiul de la carciuma s-a datorat unui accident:

"Se vede c-au lasat ferestrele deschise!" Ancorata definitiv in preceptul gnomic al binelui, dat numai de saracia colibei proprii, isi inchipuie viata in alt mod, intr-o inertie specifica varstei inaintate: ea si Ana vor sedea pe prispa casei, intr-o liniste totala, contempland natura, discutand despre casa. in fond, ea este un personaj molcom, desprins parca din basmele patriarhale, in care oamenii stau in fata sobei, asteptand cu incredere ziua de maine. Linistea ci apartine unui destin similar cu cel al lui Filemon si Baucis, pentru care viata este traita la nivelul elementar, fara zgomot, fara surle, cei doi fiind resemnati in propriile lor actiuni, fara aspiratia altui orizont decat cel deja constituit. in felul acesta, eroii legendei grecesti scapa de moartea harazita propriului sat hraparet, ce refuzase sa ofere adapost zeilor veniti sub infatisare de drumeti, dovedindu-se, o data in plus, ca banii genereaza raul: Filemon si Baucis se sting din viata in acelasi timp, dupa cum ii cerusera lui Zeus, in timp ce bogatii satului mor inecati. La fel, batrana din "Moara cu noroc" va scapa de moarte, luand si copiii cu ea, dupa ce hanul pierise in flacari. Batrana, mama Anei, este un personaj cu rol de moderator, adepta inca a unei conceptii idilice, dupa care banii nu contribuie la umanizarea lumii, ci constituie sursa ei de pierzanie. Morala aceasta este a satului arhaic, inca nedegradat de intruziunea economicului.
Spre deosebire de ea, Ana, urmandu-si indeaproape, in mod firesc, sotul, se lasa in voia unei lumi mai agitate, pline de convulsii, parasind satul natal, in care doar o batrana biserica isi suna monoton clopotul, vestind trecerea timpului. Ea nu pare pregatita insa pentru misiunea pe care Ghita i-o atribuie in pustietatea de la Moara cu noroc. Batrana, mama ei, stie acest lucru cel mai bine:

"Ana imi parea prea tanara, prea asezata, oarecum prea blanda la fire si-mi vine sa rad cand mi-o inchipuiesc carciumarita".

Cu toate acestea, la inceput lucrurile merg bine, amenintarile nu si-au facut inca aparitia, scenele de viata armonioasa fiind antologice:

"Sambata de cu seara locul se deserta si Ghita, ajungand sa mai rasufle, se punea cu Ana si cu batrana sa numere banii, si atunci el privea la Ana, Ana privea la el, amandoi priveau la cei doi copilasi, caci doi erau acum, iara batrana privea la catesipatru si se samtea intinerita, caci avea un ginere harnic, o fata norocoasa, doi nepoti sprinteni, iara sporul era dat de la Dumnezeu, dintr-un castig facut cu bine."

in viziunea batranei si a Anei, la inceputul nuvelei intalnim imaginea unui paradis terestru. Locul hanului este plasat la margine de tarini, fiind pitoresc: de acolo se vad satele asezate frumos de-a lungul vaii, chiar la mijlocul drumului intre locul bun si cel rau, undeva intr-o vale. Punctul este un loc de intalnire pentru drumetul singuratic, iar moara, devenita suprapersonaj, semnifica miscarea neintrerupta, continua, aducand noroc si pace. Natura este inca virgina, fara intruziunea greu de suportat a mestesugurilor, cu maracini si ierburi lasate de izbeliste, deci un loc unde sevele naturii se manifesta in voie. O padure ca de inceput de lume, unde lucrurile sunt inca neschimbate, un loc in care se pot petrece evenimente deosebite. Odata stabilit acest cadru special, este randul personajelor sa intre in scena, Ghita si tanara sa nevasta, caracterizata adecvat, prin enumerare de epitete si prin insumare de repetitii: "Ana cea inteleapta si asezata, deodata isi pierde cumpatul si se arunca asupra lui, caci Ana era tanara si frumoasa, Ana era frageda si subtirica, Ana era sprintena si mladioasa, iara el insusi era inalt si spatos, o purta ca pe o pana subtirica".

Locul nu devine pustiu decat atunci cand vantul bate puternic in cumpana parasita a morii, ca un semnal sumbru de avertizare, si atunci Ghita cauta grijuliu sa vada daca sotia mai este langa el. Dragostea dintre cei doi este pura, inca nealterata de puterea banului. Dar banul este un factor de distrugere, care il transforma pe cel posedat intr-un personaj marcat de irepresibile obsesii, intr-un Harpagon, ce nu ezita sa-si sacrifice familia pentru avere. Acesta va fi si cazul lui Ghita, care, dintr-un sot iubitor, ajunge complice la talharii, aliat cu oameni ca Lica Samadaul, inglodat pana peste cap in afaceri dubioase.


In fata agresiunii malefice intrupate de Lica, Ana se dovedeste, prin chiar conditia ei feminina si prin puritatea nealterata inca, un personaj mult mai vulnerabil decat Ghita. Samadaul gaseste in aceasta teritoriul sufletesc al unor diabolice experimente, conduse cu o impecabila strategie de corupator. Desi isi da seama de primejdie, avertizandu-si in cateva randuri sotul de intentiile dubioase ale Samadaului, reactiile Anei in prezenta lui Lica vor fi mai totdeauna nepotrivite, tot atatea trepte de amplificare a unei atractii maladive, favorizate si de instrainarea lui Ghita de propria familie. Ana este mai sensibila decat el la semnele malefice ale strainului si, pe parcursul nuvelei, va incerca si ea un proces de adaptare, care va lua, in cele din urma, prin pervertire sufleteasca, forma unei relatii amoroase. inca de la aparitia lui Lica la Moara cu noroc, Ana ramane surprinsa ca acesta nu o baga in seama:

"Daca Lica ar fi fost alt om, el n-ar fi statut asa cu privirea pierduta in vant, ci s-ar fi bucurat de vederea femeii frumoase, care-l privea oarecum pierduta si speriata de barbatia infatisarii lui."

Este o atitudine oarecum romantica, pentru ca Ana, cu timpul, "confunda depravarea cu joaca, iubirea, pentru altul cu grija pentru sotul ei, resentimentul fata de acesta cu sila fata de insecuritatea morala" (Magdalena Popescu, "Slavici", 1977). Mai tarziu, la un chef cu lautari la carciuma, Lica ii arunca o provocare violenta si precisa, cand, dupa un dans infocat, in care ea se lasa atrasa cu o placere tulbure, "el o stranse apoi in brate, o ridica de la pamant, se invarti cu ea o data, o saruta si o puse pe lavita", intreband in acelasi timp cu viclenie pe Ghita de ce nu tine la carciuma si o slujnica pentru distractii erotice. La plecarea lui Lica, a doua zi, de la Moara cu noroc, "Ana, intaia oara in viata ei, simti tragere de inima pentru Lica", insinuandu-se in sufletul ei o stare de confuzie intre cei doi barbati ("caci soarta sotului sau era acum legata de a lui"), transata in cele din urma in favoarea Samadaului. Lica se substituie astfel treptat, in relatiile cu Ana, lui Ghita, mimand cu viclenie scene familiale, jocul cu copiii si cu cainii, impletirea unui bici, conducand-o cu metoda, prin comparatie cu slujnica Uta, pe panta viciului, a dansului dezmatat si a vorbirii desucheate. in timp ce Ghita incearca sa se elibereze de Lica Samadaul, chiar cu sacrificii greu de acceptat, Ana ii cade definitiv in brate, intr-o confuzie totala in identificarea raului: "Acu raniai. Tu esti om, Lica, iara Ghita nu e decat o muiere imbracata in haine barbatesti, ba chiar mai rau decat asa."

Moartea ei pare a fi singura solutie la starea de eroare si de confuzie prin care a trecut, coborand-o, in infernul patimii, pe treapta cea mai de jos. "Scena are tragismul dostoievskian al solidaritatii in nenorocire", spune Magdalena Popescu in studiul mai sus citat. De fapt, Ghita o salveaza pe Ana din "imensul chin al pacatului", gestul sau final fiind mai mult un act de dragoste decat de cruzime, intr-o disparitie comuna, in acelasi timp a amandurora:-"- Nu-ti fie frica, ii zise el induiosat; tu stii ca-mi esti draga ca lumina ochilor [...] Ghita incepu si el sa planga, o stranse la san si ii saruta fruntea."


Figura tenebroasa a lui Lica se desprinde din relieful ardelean de semipustie, care, prin mister si intindere, favorizeaza cresterea porcilor. Porcarii sunt, de aceea, oamenii de frunte ai locurilor. Samadau este un cuvant care inseamna staroste de porcari, cel ce raspunde de slujbasii mai saraci. Samadaii sunt insa personaje misterioase, ce se conduc dupa legi doar de ei stiute si nu raspund decat arareori la intrebari. Ei isi dedica viata cresterii porcilor, inchisi intre stepele in care imbatranesc si mor; poate si de aceea viata lor este tumultuoasa si scurta, iar gesturile extreme sunt frecvente. Lumea de la capat de lume, traita in pusta, este disperata, aici, fiecare gest de dobandire a puterii sau a unei averi mai mari avandu-si propria semnificatie. De fapt, Lica Samadaul urmeaza tipologia aventurierilor angrenati in the golden rush (goana dupa aur), nemultumit cu ceea ce ii aduce soarta, incercand sa scoata cat mai multi bani din orice afacere. Personajul este orbit de putere si de bani, pentru ca nu are o alta solutie, banii neputand sa il scape de urmarirea permanenta a oamenilor legii. Caracterul sau intunecat este parca o sinteza a petelor de culoare ale turmelor nenumarate pe care le pazeste, o emanatie telurica a aglomerarilor tulburi.
Nelinistea sa browniana, de om supus marilor forte intunecate ale sufletului, se transmite la nivelul intregii familii a lui Ghita carciumarul, primul care se sesizeaza fiind chiar el:

"Astia nu prea imi par a oameni buni".

Lica Samadaul ocupa un loc aparte in acest climat social: este cunoscut chiar de domni, da mana cu toata lumea, raspunde de cele douazeci si trei de turme de porci de la care nimeni nu indrazneste sa fure.

Este , cu toate acestea, un om lipsit de seva: banii nu-i dau viata, il fac doar sa straluceasca mai palid in acest tablou desertic. Un personaj real al desertului nu poate sa fie altcumva decat uscat, lipsit de o vitalitate organica autentica, diminuare vitala pe care o cultiva si la cei din preajma sa, mergand pana la anihilare, pana la crima.

Ghita se simte amenintat de prezenta Samadaului, de caracterul alunecos al personajului, relevat chiar de la inceput prin faptul ca acesta soseste, la han, pe un drum ocolit.

Prin tot ce face, Lica se manifesta ca un personaj malefic: imblanzeste cainii de la hanul lui Ghita pentru a-si putea aduce oamenii fara grija la el, ignora mijloacele de aparare ale hangiului, sporite inutil prin cumpararea a doua pistoale sau prin angajarea unui argat. Cunoasterea limbajului cainilor, ca si puterea de a se impune oamenilor fac din Lica un solomonar, pentru care granitele psihologiei umane si animaliere nu constituie o piedica.

Portretul sau fizic apartine insa unui om imbatranit inainte de vreme, cu figura uscativa, desi este tanar, de numai treizeci si sase de ani. Dar el se deosebeste prin port in mod esential de ceilalti porcari care mai vin pe la moara:

"Lica era porcar, insa dintre cei ce poarta camasa subtire si alba ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint si bice de carmajin cu codoristea de os impodobit cu flori taiate si cu ghintulete de aur".

Atitudinea sa este de stapan necontestat al locurilor: imediat ce ajunge la han va intreba de carciumar si va arunca o privire scrutatoare in jur. Ochii mici ii denota viclenia, sprancenele capacitatea de disimulare, iar uscaciunea fetei, trecerea rapida a timpului, trairile interioare extreme.


In discutia cu Ghita, Lica este de neinduplecat: tendinta de a-i supune pe ceilalti este nestapanita, fie ca este determinata de o presiune a timpului, de vointa de putere, care apasa greu asupra lui, fie ca este cea a unui personaj demonic. Nu admite contraziceri si, din acest punct de vedere, carciumarul ramane personajul slab. "Ori imi vei face pe plac, ori imi fac rand de alt om la Moara cu noroc", ii va spune Lica. Ghita trebuie sa plateasca in bani, sa recompenseze acceptarea lui in spatiul neprotejat. Lui Ghita ii este frica de porcari si in cele" din urma cedeaza presiunii psihologice: va face de acum incolo precum ii dicteaza maleficul personaj. O data cu acest fapt, adevaratul Ghita moare, este inlocuit de un altul ce va fi preocupat doar de obtinerea banilor, de conservarea lor, aurul corupandu-l in cel mai inalt grad.


In deznodamantul nuvelei, toate fortele raului se distrug inconstient unele pe celelalte, urmand a cauta alte locuri, alti oameni care sa treaca prin aceleasi experiente. Ana este omorata de Ghita, intr-un teribil proces de stergere purificatoare a evenimentelor. Lica insusi reapare pentru a-l ucide pe Ghita, prin intermediul lui Raut, si pentru a da foc hanului blestemat. Pintea este ultimul care incheie aceasta succesiune finala de omoruri: urmarit de el fara scapare, Lica se sinucide, strivindu-si capul de stejarul parasit din mijlocul campiei, iar trupul ii e aruncat de jandarm in apa, ca "nimeni in lume sa nu afle" ca nu a fost supus legilor. Banii nu ii mai sunt de folos in incercarea sa de a se opune timpului si Lica isi scurteaza cu de la sine putere destinul sau tragic. Astfel se incheie o nuvela memorabila, in care conflictele sunt multiple: intre dragoste si bani, intre bunul simt si incapacitatea de a rezista coruperii, intre eul uman trecator si pustia netezitoare de vieti. Raului absolut nu i se poate rezista si personajele, neavand forta de a se opune entropiei pustiitoare, se sting ca niste lumanari in vant. Ghita este romantic prin traiectoria sa fulguranta, realist prin lumea in care traieste si idilic prin speranta vaga de a trece nevatamat, neschimbat, pragul dintre bine si rau. Ca un crescendo al deriziunii generatoare de rau, toate personajele ce abdica de la legi bine constituite, de la morala, se sfarama, se dezagrega, dispar rapid de pe scena lumii. Stepa redevine locul unde numai fortele oarbe, stihiale, ale destinului rezista, manifestandu-si puterea asupra sarmanelor trupuri de huma ale locuitorilor ei.